„M-am Săturat de Soacra Mea Care Critică Gătitul Meu și Mă Enervează Constant”

Nu mi-am imaginat niciodată că să mă căsătoresc cu dragostea vieții mele va veni cu un „fel de mâncare” atât de provocator: soacra mea, Elena. Din momentul în care am spus „Da,” Elena a fost o prezență constantă în viețile noastre, și nu întotdeauna într-un mod bun. Plângerea ei cea mai persistentă? Gătitul meu.

Elena este o tradiționalistă. Ea crede că o soție bună ar trebui să gătească mese proaspete în fiecare zi, exact cum a făcut ea pentru familia ei. Dar în lumea rapidă de astăzi, mi se pare mai practic să pregătesc mesele în avans. Lucrez cu normă întreagă, la fel și soțul meu, Andrei. Gătitul în cantități mari duminica ne permite să avem mese nutritive pe parcursul săptămânii fără bătaia de cap zilnică.

Cu toate acestea, Elena vede asta ca pe un păcat capital. „De ce trebuie să mănânce fiul meu același lucru în fiecare zi? Nu poți găti ceva proaspăt?” se plânge ea constant. Cuvintele ei dor, mai ales că depun mult efort în pregătirea meselor. Mă asigur că mâncarea este variată și echilibrată, dar pentru ea, nu este niciodată suficient de bun.

Tensiunea a început să crească când Elena a început să ne viziteze mai des. Venea neanunțată, adesea în jurul orei cinei. La început, am crezut că este doar o mamă îngrijorată, dar curând a devenit clar că era acolo pentru a inspecta gătitul meu. Ridica capacele de pe oale, mirosea aerul și făcea zgomote dezaprobatoare.

Într-o seară, după o zi deosebit de lungă la muncă, am ajuns acasă și am găsit-o pe Elena în bucătăria mea. Intrase cu cheia de rezervă pe care i-am dat-o pentru urgențe. Stătea lângă aragaz, amestecând într-o oală ceva ce mirosea delicios dar necunoscut.

„Ce faci?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

„Gătesc o masă adecvată pentru fiul meu,” a răspuns ea fără să se uite la mine. „Merită mai mult decât resturi reîncălzite.”

Am simțit un val de furie și frustrare. „Elena, apreciez grija ta, dar aceasta este bucătăria mea și casa mea. Gătesc pentru Andrei și pentru mine, și el nu s-a plâns niciodată.”

În cele din urmă s-a întors spre mine, cu o expresie de milă și dispreț. „Nu se plânge pentru că nu vrea să-ți rănească sentimentele. Dar crede-mă, îi este dor de mesele proaspete.”

În acea noapte, Andrei și cu mine am avut o discuție lungă. A recunoscut că, deși apreciază eforturile mele, îi este dor de varietatea meselor gătite zilnic. A fost o lovitură pentru încrederea mea, dar i-am înțeles punctul de vedere. Am convenit să încercăm un compromis: voi găti mese proaspete de câteva ori pe săptămână și vom continua să ne bazăm pe pregătirea meselor pentru zilele mai aglomerate.

Dar Elena nu a fost mulțumită de această aranjare. A continuat să critice gătitul meu ori de câte ori avea ocazia. Făcea comentarii răutăcioase despre cum „femeile adevărate” reușesc să gătească mese proaspete în fiecare zi, în ciuda faptului că au locuri de muncă și alte responsabilități.

Ultima picătură a fost de Ziua Recunoștinței. Am invitat ambele familii la cină și am petrecut zile întregi pregătind un ospăț. Când ne-am așezat la masă, Elena a luat o înghițitură din curcan și a strâmbat din nas.

„Uscat,” a declarat suficient de tare pentru ca toată lumea să audă. „Ar fi trebuit să mă ocup eu de curcan.”

Am simțit lacrimi la colțurile ochilor. Aceasta trebuia să fie o ocazie fericită, dar din nou, Elena a reușit să o strice cu criticile ei.

După ce toată lumea a plecat, am izbucnit în plâns în fața lui Andrei. „Nu mai pot face asta,” am suspinat. „Nu pot continua să încerc să o mulțumesc când nimic din ceea ce fac nu este suficient de bun.”

Andrei m-a ținut strâns și mi-a promis că va vorbi cu mama lui. Dar în adâncul sufletului meu știam că nimic nu se va schimba. Elena va găsi mereu ceva de criticat pentru că nu putea accepta că fiul ei a ales pe cineva care face lucrurile diferit.

În cele din urmă, am realizat că unele bătălii nu merită luptate. Voi continua să gătesc într-un mod care funcționează pentru noi, iar dacă Elena nu poate accepta asta, este problema ei, nu a mea.