„Nu Știu Cât Primește Tata din Pensia de la Stat și Nici Nu Mă Interesează,” Spune Fiul
Ion stătea la birou, ascultând pe jumătate discuțiile colegilor săi în timpul pauzei de prânz. Subiectul conversației se mutase către un subiect care îl făcea să se simtă inconfortabil: sprijinirea părinților în vârstă. Încerca să se concentreze pe sandvișul său, dar fragmente din discuție îl atrăgeau înapoi.
„Pensiile mamei mele abia îi acoperă chiria,” spuse Loredana, una dintre colegele lui Ion. „Trebuie să contribui în fiecare lună doar ca să mă asigur că are suficient pentru mâncare.”
„La fel și eu,” adăugă Mihai. „Facturile medicale ale tatălui meu sunt uriașe. Nu știu ce ar face fără ajutorul meu.”
Ion simți un nod în stomac. Nu se gândise niciodată cu adevărat la situația financiară a tatălui său. Tatăl său, un muncitor pensionat dintr-o fabrică, fusese întotdeauna extrem de independent. Ion nu-și amintea nici măcar o singură dată când tatăl său ar fi cerut ajutor, financiar sau altfel.
„Ion, dar tu?” Întrebarea Loredanei îl readuse la realitate. „Îți ajuți tatăl?”
Ion ezită pentru un moment înainte de a răspunde. „Nu știu cât primește tata din pensie și nici nu mă interesează,” spuse el, încercând să pară nepăsător. „Până la urmă, sunt banii lui și pensia lui—de ce ar trebui să știu cât primește?”
Colegele lui schimbau priviri, dar nu insistau asupra subiectului. Conversația se mută mai departe, dar Ion nu putea scutura sentimentul de neliniște care se așezase peste el.
În acea seară, Ion decise să-și sune tatăl. Trecuse ceva timp de când vorbiseră ultima dată și se gândi că era un moment bun să verifice cum mai este. După câteva apeluri, tatăl său răspunse.
„Salut, tată. Ce mai faci?” întrebă Ion.
„Sunt bine, fiule. Ca de obicei,” răspunse tatăl său.
Discutară câteva minute despre subiecte banale—sport, vremea și jobul lui Ion. Dar Ion nu reuși să aducă în discuție situația financiară a tatălui său. Nu voia să pară intruziv sau curios.
„Bine, tată. Vorbim mai târziu,” spuse Ion, încheind apelul.
Zilele se transformară în săptămâni și Ion continuă cu rutina sa. Încerca să uite conversația cu colegii săi, dar aceasta revenea mereu în mintea sa. Se întreba dacă era egoist sau neglijent pentru că nu știa mai multe despre situația tatălui său.
Într-o dimineață de sâmbătă, Ion decise să-și viziteze tatăl. Conduse până la casa mică unde crescuse și bătu la ușă. Tatăl său răspunse, surprins dar bucuros să-l vadă.
„Ion! Ce surpriză plăcută. Intră,” spuse tatăl său.
Se așezară în sufragerie și Ion găsi în sfârșit curajul să aducă în discuție subiectul care îl frământa.
„Tată, m-am gândit… Ai nevoie de ajutor cu finanțele tale? Adică, cu pensia ta și toate astea?” întrebă Ion ezitant.
Tatăl său îl privi pentru un moment înainte de a răspunde. „Ion, apreciez grija ta, dar m-am descurcat întotdeauna singur. Nu vreau să fiu o povară pentru tine.”
„Dar tată, nu e vorba de a fi o povară. Vreau doar să mă asigur că ești bine,” insistă Ion.
Tatăl său oftă. „Știu că ai intenții bune, fiule. Dar am trăit toată viața având grijă de mine însumi. Nu vreau ca asta să se schimbe acum.”
Ion dădu din cap, simțind un amestec de ușurare și frustrare. Vroia să respecte dorințele tatălui său, dar nu putea scutura sentimentul că ar trebui să facă mai mult.
Câteva luni mai târziu, Ion primi un apel de la un vecin care îl informa că tatăl său fusese dus la spital. Se grăbi acolo doar pentru a afla că tatăl său suferise un accident vascular cerebral sever. Doctorii îi spuseră că tatăl său va avea nevoie de îngrijire și reabilitare extinsă.
În timp ce stătea lângă patul tatălui său, Ion nu putea scutura un sentiment profund de regret. Își dorea să fi insistat mai mult pentru a înțelege situația financiară a tatălui său și să fi oferit mai mult sprijin când avusese ocazia.
În cele din urmă, tatăl lui Ion nu s-a recuperat complet niciodată. Facturile medicale s-au acumulat și Ion s-a trezit luptând pentru a gestiona atât cheltuielile sale cât și îngrijirea tatălui său. Greutatea indiferenței sale anterioare acum părea o povară insuportabilă.