„Tatăl și-a găsit fericirea în altă parte, în timp ce mama a căzut în întuneric: A fost vina lui?”

Primele amintiri ale lui Andrei erau un amestec de confuzie și tristețe. Își amintea cum cămașa de noapte a mamei se lipea de corpul ei osos, ochii ei odată strălucitori acum fiind lipsiți de viață. Își petrecea majoritatea zilelor întinsă pe canapeaua din sufragerie, privind în gol tavanul. Andrei nu înțelegea de ce mama lui era mereu atât de tristă, dar știa că avea legătură cu tatăl său.

În anii ’90, sănătatea mintală nu era un subiect de discuție în micul lor oraș din România. Oamenii șopteau despre mama lui Andrei, dar nimeni nu oferea ajutor sau sprijin. Doar presupuneau că era leneșă sau nerecunoscătoare. Tatăl lui Andrei, pe de altă parte, părea să prospere. Avea un nou loc de muncă, o mașină nouă și, în cele din urmă, o nouă femeie în viața sa.

Tatăl lui Andrei a cunoscut-o pe Elena la serviciu. Era tot ceea ce mama lui nu era—extrovertită, veselă și plină de viață. Andrei nu înțelegea de ce tatăl său avea nevoie de altcineva când deja avea o familie. Dar pe măsură ce lunile treceau, devenea clar că tatăl său era mai fericit cu Elena decât fusese vreodată cu mama lui Andrei.

Și mama lui Andrei a observat schimbarea. A devenit și mai retrasă, abia vorbind cu cineva. Depresia ei s-a adâncit și a încetat să mai aibă grijă de ea însăși. Andrei venea acasă de la școală și o găsea tot în cămașa de noapte, casa fiind întunecată și tăcută. Încerca să o ajute, dar era doar un copil. Nu știa ce să facă.

Într-o zi, tatăl lui Andrei și-a făcut bagajele și a plecat. S-a mutat cu Elena, lăsându-i pe Andrei și pe mama lui în urmă. Mama lui Andrei nu a reacționat la început. Doar stătea pe canapea, privind tavanul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, starea ei s-a înrăutățit. A încetat să mănânce, să se spele și să se ridice din pat.

Andrei a făcut tot posibilul să aibă grijă de ea. Gătea mese pe care ea nu le mânca, curăța o casă care nu rămânea niciodată curată și încerca să țină pasul cu temele pentru școală. Dar era prea mult pentru un băiat tânăr să gestioneze singur. Se simțea ca și cum s-ar fi înecat într-o mare de responsabilități și emoții pe care nu le înțelegea.

Într-o seară, Andrei a venit acasă și și-a găsit mama inconștientă pe canapea. Panica l-a cuprins în timp ce suna la 112. Paramedicii au sosit rapid și au dus-o la spital. Andrei a stat în sala de așteptare, cu inima bătându-i puternic în piept. Nu știa dacă mama lui va supraviețui.

Medicii i-au spus lui Andrei că mama lui luase o supradoză de medicamente. Au reușit să-i salveze viața, dar avea nevoie de terapie intensivă și tratament pentru depresie. Tatăl lui Andrei a apărut la spital cu Elena alături. Părea îngrijorat dar distant, ca și cum nu știa cum să gestioneze situația.

Andrei nu și-a mai putut reține furia. „E vina ta!” i-a strigat tatălui său. „Ne-ai părăsit! Ai făcut-o să fie așa!”

Tatăl său a încercat să explice că nu putea rămâne într-o căsnicie nefericită, că merita și el să fie fericit. Dar Andrei nu putea înțelege cum fericirea tatălui său putea veni la un preț atât de mare.

Mama lui Andrei a petrecut câteva luni într-o unitate de sănătate mintală. A primit tratamentul de care avea nevoie, dar nu a mai fost niciodată la fel. Scânteia care o definea odată dispăruse, fiind înlocuită de o cochilie fragilă a unei femei care se lupta să găsească bucurie în orice.

Andrei a crescut repede după aceea. A preluat mai multe responsabilități acasă și a încercat să fie acolo pentru mama sa cât mai mult posibil. Dar durerea trădării tatălui său nu s-a vindecat niciodată complet. A purtat-o cu el până la maturitate, întrebându-se mereu dacă lucrurile ar fi putut fi diferite.

În cele din urmă, nu au existat răspunsuri ușoare. A fost vina tatălui său? Poate. Dar viața este rareori atât de simplă. Oamenii fac alegeri, iar acele alegeri au consecințe—uneori devastatoare.