„Când Fiica Mea Avea 12 Ani, A Trebuit să Plec la Muncă în Străinătate”: Acum Mă Urăște pentru Că Am Abandonat-o Când Avea Nevoie de Mine Cel Mai Mult

Acum am 55 de ani, iar fiica mea, Ana, are 30. Locuiam într-un apartament mic în București. Viața era grea, dar ne descurcam. Când Ana avea doar 4 ani, am luat decizia dureroasă de a divorța de soțul meu. Era dependent, iar dependența lui ne acaparase viețile. Nu lucra și comportamentul lui devenea din ce în ce mai imprevizibil și periculos. Știam că trebuie să o protejez pe Ana și pe mine.

După divorț, a trebuit să mă bazez doar pe venitul meu pentru a ne întreține. Fostul meu soț nu oferea niciun sprijin financiar, iar dependența lui se agrava. Am rămas în urmă cu plata chiriei și amenințarea evacuării plana constant asupra noastră. Am muncit în mai multe locuri doar pentru a ne asigura un acoperiș deasupra capului și mâncare pe masă. Ana era lumea mea și am făcut tot ce am putut pentru a-i oferi o viață stabilă în ciuda haosului.

Când Ana a împlinit 12 ani, situația noastră financiară a devenit critică. Costul vieții în București creștea vertiginos, iar multiplele mele locuri de muncă abia acopereau nevoile noastre de bază. Eram epuizată, atât fizic cât și emoțional. Într-o zi, am primit o ofertă de muncă de la un prieten care se mutase în Germania. Era un loc de muncă bine plătit care promitea stabilitate financiară, dar presupunea să mă mut în străinătate.

Am agonizat asupra deciziei. Să o las pe Ana în urmă era ultimul lucru pe care mi-l doream, dar nu vedeam altă cale de ieșire din criza noastră financiară. Am vorbit cu sora mea, care locuia într-un oraș apropiat, și ea a fost de acord să aibă grijă de Ana cât timp eram plecată. Cu inima grea, am acceptat slujba și m-am mutat în Germania.

Primele luni au fost incredibil de dificile. Mi-a fost foarte dor de Ana și fiecare apel telefonic se termina în lacrimi. Ana încerca să fie puternică, dar îi simțeam durerea în voce. Avea nevoie de mama ei și eu nu eram acolo pentru ea. Pe măsură ce timpul trecea, apelurile noastre telefonice au devenit mai rare. Ana a început să se distanțeze de mine și simțeam cum resentimentele ei creșteau.

Anii au trecut și am reușit să economisesc suficienți bani pentru a mă întoarce în București. Până atunci, Ana avea 18 ani și era pe cale să absolve liceul. Speram că putem reconstrui relația noastră, dar nu a fost atât de simplu. Ana era furioasă și rănită. Se simțea abandonată în cei mai importanți ani ai vieții ei.

Am încercat să-i explic motivele plecării mele, dar Ana nu putea să mă ierte. M-a acuzat că am lipsit din copilăria ei și că nu am fost acolo când avea cea mai mare nevoie de mine. Relația noastră a devenit tensionată și abia mai vorbeam.

Acum, la 30 de ani, Ana și-a construit propria viață. Este de succes în cariera ei și are propria familie. Dar ruptura dintre noi rămâne. Ne vedem ocazional în timpul sărbătorilor sau la reuniuni de familie, dar căldura și apropierea pe care le aveam odată au dispărut.

Trăiesc cu regretul deciziei mele în fiecare zi. Am crezut că fac ceea ce este mai bine pentru noi oferindu-ne stabilitate financiară, dar în acest proces am pierdut încrederea și dragostea fiicei mele. Ana poate nu mă va ierta niciodată și aceasta este o povară pe care o voi purta pentru tot restul vieții mele.