Trecutul Neașteptat: „Nu Mi-a Plăcut Niciodată Să Spăl Vasele, Dar Ana Se Uita la Serialul Ei, Așa Că Am Decis Să Mă Ocup Eu de Grămadă”

Andrei și cu mine eram prieteni încă din facultate. Amândoi am ajuns să ne stabilim în același cartier după absolvire, ceea ce a făcut ușor să păstrăm legătura. Într-o sâmbătă după-amiază, am decis să trec pe la el neanunțat. Era o zi leneșă și m-am gândit că am putea să stăm de vorbă la o bere.

Când am ajuns, Ana mi-a deschis ușa cu un zâmbet cald. „Salut, Mihai! Andrei e în bucătărie,” a spus ea, făcându-mi loc să intru. Am mers pe hol și am intrat în bucătărie, unde l-am găsit pe Andrei cu mâinile adânc în apă cu săpun, frecând o grămadă de vase.

„Salut, ce faci?” l-am salutat, surprins să-l văd atât de absorbit de o treabă pe care de obicei o evita ca pe ciumă.

„Salut, Mihai,” a răspuns el, fără să-și ridice privirea de la treabă. „Ana s-a uitat toată ziua la serialul ei preferat și vasele s-au tot adunat. M-am gândit să mă ocup de ele.”

Am râs. „Nu credeam că o să văd ziua în care ai face voluntar vasele.”

Andrei a ridicat din umeri. „Da, bine, cineva trebuia să le facă.”

Am stat de vorbă puțin în timp ce el continua să spele. I-am oferit ajutorul, dar a insistat că se descurcă. Pe măsură ce vorbeam, am observat cât de meticulos era—frecând fiecare farfurie și pahar cu o atenție aproape obsesivă la detalii.

„E totul în regulă?” am întrebat, simțind că ceva nu era în ordine.

Andrei s-a oprit pentru un moment înainte de a răspunde. „Da, doar… știi cum e. Uneori trebuie să te ții ocupat.”

Nu am insistat mai mult. Ne-am terminat conversația și l-am lăsat la treaba lui, promițând să ne vedem mai târziu.

Câteva zile au trecut și nu am auzit nimic de la Andrei. Nu era neobișnuit; amândoi aveam vieți aglomerate. Dar apoi Ana m-a sunat într-o seară, vocea ei tremurândă și plină de îngrijorare.

„Mihai, poți să vii? E vorba de Andrei… nu e el însuși.”

Am alergat spre casa lor, mintea mea fiind plină de îngrijorare. Când am ajuns, Ana m-a condus în sufragerie unde Andrei stătea pe canapea, privind în gol la televizor. Părea epuizat și distant.

„Andrei, ce se întâmplă?” am întrebat cu blândețe.

El s-a uitat la mine, ochii lui plini de o tristețe pe care nu o mai văzusem înainte. „Nu știu, Mihai. Mă simt… copleșit.”

Ana a explicat că Andrei se comporta ciudat de când acea zi în bucătărie. A devenit din ce în ce mai retras și a început să se concentreze obsesiv pe sarcini mărunte prin casă. Era ca și cum încerca să se distragă de la ceva mai profund.

Am vorbit ore întregi în acea noapte, încercând să ajungem la rădăcina suferinței lui Andrei. În cele din urmă, el s-a deschis despre presiunile pe care le simțea la muncă și cum simțea că eșuează în fiecare aspect al vieții sale. Vasele fuseseră un mod de a exercita un control asupra lumii sale haotice.

În ciuda eforturilor noastre de a-l sprijini, starea lui Andrei s-a înrăutățit în săptămânile următoare. A devenit mai izolat și necomunicativ. Ana și cu mine l-am convins să vadă un terapeut, dar progresul a fost lent.

Într-o seară, Ana m-a sunat din nou, vocea ei frângându-se de lacrimi. „Mihai, Andrei a plecat.”

Inima mi-a căzut. „Ce vrei să spui?”

„A lăsat un bilet… a spus că are nevoie să plece pentru o vreme. Nu știu unde este.”

L-am căutat zile întregi, contactând prieteni și familie, dar nu era niciun semn de Andrei. Era ca și cum ar fi dispărut fără urmă.

Luni întregi au trecut fără niciun cuvânt de la el. Ana și cu mine am continuat să sperăm că se va întoarce, dar pe măsură ce timpul trecea, acea speranță începea să se stingă.

Dispariția lui Andrei a lăsat un gol în viețile noastre care nu putea fi niciodată umplut. Simplul act de a spăla vasele fusese un strigăt de ajutor pe care nu l-am înțeles pe deplin până când a fost prea târziu.