„Tatăl tău vitreg îți este un străin. Nu înțeleg de ce vrei să locuiești cu el, fiule”: Revolta unei mame

Maria stătea la masa din bucătărie, degetele ei bătând neliniștite pe suprafața de lemn. Fiul ei, Andrei, stătea în fața ei, cu brațele încrucișate sfidător. Tensiunea din cameră era palpabilă.

„Andrei, nu înțeleg de ce vrei să locuiești cu Mihai,” spuse Maria, vocea ei fiind plină de frustrare. „E practic un străin pentru tine.”

Ochii lui Andrei străluciră de furie. „Nu e un străin, mamă. E tatăl meu vitreg.”

Maria oftă adânc. „Nu a fost niciodată tatăl tău vitreg. Nu ne-am căsătorit niciodată. Am rămas însărcinată din greșeală și am decis să te păstrăm. Dar nu am trăit niciodată împreună ca o familie.”

Maxilarul lui Andrei se încordă. „Asta nu schimbă faptul că el este tatăl meu.”

Maria clătină din cap. „Nu e tatăl tău, Andrei. E doar un bărbat care s-a întâmplat să fie acolo când te-ai născut.”

Fața lui Andrei se înroși de furie. „Nu înțelegi, mamă. Mihai a fost mereu acolo pentru mine. A venit la meciurile mele de fotbal, m-a ajutat la teme, a fost acolo când aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc.”

Ochii Mariei se umplură de lacrimi. „Știu că a fost acolo pentru tine, Andrei. Dar asta nu înseamnă că e tatăl tău. Doar încerca să facă ceea ce era corect.”

Vocea lui Andrei se înmuie. „Mamă, știu că ai făcut tot ce ai putut. Dar acum trebuie să fiu cu Mihai. Trebuie să descopăr cine sunt și nu pot face asta aici.”

Inima Mariei se strânse când își privi fiul. Știa că avea dreptate, dar asta nu făcea mai ușor să-l lase să plece.

„Bine,” spuse ea în cele din urmă, vocea ei abia fiind o șoaptă. „Dacă asta ai nevoie, atunci du-te. Dar să știi că voi fi mereu aici pentru tine.”

Andrei dădu din cap, ochii lui fiind plini de recunoștință. „Mulțumesc, mamă.”

Când Andrei părăsi casa, Maria simți un sentiment profund de pierdere. Întotdeauna încercase să-l protejeze, să-l țină în siguranță. Dar acum trebuia să-l lase să plece, să-și găsească propriul drum.

Mihai locuia într-un apartament mic pe cealaltă parte a orașului. Nu era mult, dar era suficient pentru Andrei. Simțea o libertate pe care nu o mai experimentase până atunci.

La început, lucrurile erau grozave. Mihai și Andrei petreceau timp împreună, discutând despre viață și viitor. Dar pe măsură ce săptămânile treceau, Andrei începu să vadă o altă față a lui Mihai.

Mihai era adesea distant și preocupat. Petrecea ore lungi la muncă și rar avea timp pentru Andrei. Când era acasă, era de obicei obosit și iritabil.

Andrei încercă să vorbească cu Mihai despre cum se simțea, dar Mihai îl respinse. „Fac tot ce pot, Andrei,” spuse el într-o seară după o ceartă aprinsă. „Trebuie să înțelegi asta.”

Andrei simți un sentiment profund de dezamăgire. Sperase că locuind cu Mihai îi va apropia mai mult, dar părea că îi îndepărta.

Într-o noapte, după o altă ceartă cu Mihai, Andrei își făcu bagajele și părăsi apartamentul. Nu știa unde mergea, dar știa că nu mai putea rămâne acolo.

Pe măsură ce mergea pe străzile întunecate, Andrei simți un val de disperare cuprinzându-l. Crezuse că locuind cu Mihai va găsi răspunsurile pe care le căuta, dar doar îl lăsase mai confuz.

Se trezi într-un parc și se așeză pe o bancă, privind spre stele. Se gândi la mama lui și la cât de mult sacrificase pentru el. Realiză că ea fusese mereu acolo pentru el, chiar și când lucrurile erau dificile.

Cu inima grea, Andrei se întoarse acasă. Știa că nu va fi ușor, dar era pregătit să înfrunte orice va urma.

Când intră pe ușă, Maria îl aștepta. Nu spuse nimic, doar îl trase într-o îmbrățișare strânsă.

„Îmi pare rău,” șopti Andrei, lacrimile curgându-i pe față.

„E în regulă,” spuse Maria blând. „Acum ești acasă.”

Dar chiar și în timp ce stăteau acolo în brațele celuilalt, Andrei nu putea scutura sentimentul că ceva fusese pierdut pentru totdeauna.