Forțați să Înșelăm: „Fiica Mea și-a Lăsat Copilul cu Probleme în Grija Noastră”

Când fiica mea, Andreea, a decis să-și urmeze studiile universitare, și-a lăsat fiul, Mihai, în grija noastră. Andreea locuiește într-o zonă izolată din Munții Apuseni, unde nu există școli, grădinițe sau chiar internet de încredere. Ea a vrut să-i ofere lui Mihai o șansă mai bună în viață, așa că s-a mutat la oraș pentru studii, lăsându-ne pe mine și pe soțul meu să avem grijă de el.

La început, am crezut că va fi o aranjare temporară. Andreea ne-a asigurat că se va întoarce pentru Mihai imediat ce își va termina studiile. Dar pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, a devenit clar că aceasta nu va fi o situație pe termen scurt.

Mihai a fost dificil de la început. Era gălăgios, hiperactiv și avea probleme în a respecta regulile. Eu și soțul meu suntem în vârstă de peste 60 de ani, iar să ținem pasul cu un copil de 5 ani plin de energie era epuizant. Am încercat să-l înscriem la o grădiniță locală, dar cea mai apropiată era la peste o oră distanță și nu puteam face față navetei zilnice.

A trebuit să ne descurcăm cu ce aveam. Am încercat să-l învăț pe Mihai abilități de bază de citire și matematică acasă, dar avea dificultăți în a se concentra. Comportamentul lui a devenit din ce în ce mai imprevizibil și am început să bănuiesc că ar putea avea ADHD. L-am dus la un doctor care ne-a confirmat suspiciunile și i-a prescris medicamente. Totuși, să-l convingem pe Mihai să-și ia medicamentele a fost o altă luptă.

Andreea ne vizita ocazional, dar vizitele ei erau rare și scurte. Era mereu ocupată cu studiile și cu un job part-time. Ne promitea că îl va lua pe Mihai înapoi odată ce va absolvi, dar îi vedeam oboseala în ochi. Era copleșită și abia reușea să se descurce.

Pe măsură ce timpul trecea, comportamentul lui Mihai s-a înrăutățit. A început să aibă izbucniri violente și adesea făcea crize de furie care durau ore întregi. Eu și soțul meu eram la capătul puterilor. Am încercat tot ce ne-a trecut prin minte—terapie, medicamente diferite, chiar și tratamente alternative—dar nimic nu părea să ajute.

Într-o zi, Mihai a avut un episod deosebit de grav. A spart mai multe piese de mobilier și chiar a rănit câinele nostru. Eu și soțul meu eram devastați. Ne-am dat seama că nu mai puteam să ne descurcăm singuri cu el. Am sunat-o pe Andreea și i-am spus că trebuie să se întoarcă și să-și asume responsabilitatea pentru fiul ei.

Andreea era disperată. Ne-a implorat să-i dăm mai mult timp, dar nu mai puteam aștepta. Eram epuizați fizic și emoțional. I-am spus că dacă nu se întoarce, nu vom avea altă opțiune decât să implicăm Protecția Copilului.

Cu reticență, Andreea s-a întors acasă. A încercat să-și echilibreze studiile cu îngrijirea lui Mihai, dar era prea mult pentru ea. A ajuns să renunțe la facultate și să accepte un loc de muncă prost plătit doar pentru a se descurca.

Comportamentul lui Mihai a continuat să se deterioreze. A fost exmatriculat din mai multe școli și Andreea s-a chinuit să găsească una care să-l accepte. A devenit din ce în ce mai izolată și deprimată. Familia noastră se destrăma și părea că nu există nicio cale de ieșire.

În cele din urmă, nu am avut altă opțiune decât să-l plasăm pe Mihai într-un centru de tratament rezidențial. A fost cea mai grea decizie pe care am luat-o vreodată, dar știam că era singura modalitate de a-i oferi ajutorul de care avea nevoie. Andreea s-a învinovățit pentru tot ce s-a întâmplat, iar relația noastră cu ea a devenit tensionată.

Povestea noastră nu are un final fericit. Ne-am pierdut nepotul într-un sistem care nu i-a putut oferi sprijinul necesar, iar familia noastră a rămas distrusă și marcată.