„De ce crezi că doar pentru că sunt pensionară, trebuie să-ți supraveghez copiii?”: Bunica preferă întâlnirile romantice în locul babysitting-ului

Ana stătea pe canapeaua uzată din sufrageria mamei sale, răsucind nervos un șervețel în mâini. Cei doi copii mici ai ei, Emma și Andrei, se jucau liniștiți pe podea, simțind tensiunea din cameră. Fața Anei era brăzdată de riduri de îngrijorare, iar ochii ei implorau în timp ce o priveau pe mama sa.

„Mamă, putem să stăm la tine o perioadă cu copiii?” Vocea Anei tremura ușor.

Maria, mama ei, nici măcar nu și-a ridicat privirea de la masa de toaletă. Își aplica meticulos o cremă bogată de noapte pe față, mișcările ei fiind lente și deliberate. În cele din urmă, a aruncat o privire către Ana prin oglindă, expresia ei fiind indiferentă.

„Și de ce ar trebui să stați la mine?” a întrebat Maria, tonul ei fiind rece și detașat.

Ana a tras adânc aer în piept, încercând să se calmeze. „Tom a pierdut locul de muncă și nu ne mai permitem chiria. Avem nevoie doar de un loc unde să stăm până ne punem pe picioare.”

Maria a oftat, întorcându-se spre fiica sa. „Ana, acum sunt pensionară. Am propria mea viață de trăit. Nu pot fi așteptată să am grijă de copiii tăi.”

„Dar mamă,” a protestat Ana, „nu avem unde altundeva să mergem. Doar pentru puțin timp, te rog.”

Maria a clătinat din cap. „Am planuri, Ana. Am o întâlnire romantică în seara asta și nu vreau să fiu legată de îndatoriri de babysitting.”

Inima Anei s-a prăbușit. Întotdeauna știa că mama ei era egoistă, dar sperase că în acest moment de criză va arăta puțină compasiune. „Mamă, suntem familie. Nu poți face o excepție doar de data asta?”

Maria s-a ridicat și a mers către Ana, punându-i o mână pe umăr. „Ana, acum ești adultă. Trebuie să te descurci singură. Nu pot fi mereu acolo să te salvez.”

Lacrimi i-au umplut ochii Anei când a realizat că mama ei nu o va ajuta. Și-a adunat copiii și a părăsit casa, simțindu-se mai singură ca niciodată.

În următoarele săptămâni, Ana s-a chinuit să găsească un loc unde să stea cu familia ei. S-au mutat de pe canapeaua unui prieten pe alta, niciodată rămânând într-un loc prea mult timp. Stresul și-a pus amprenta asupra sănătății Anei și asupra relației ei cu Tom.

Într-o seară, în timp ce Ana îi punea pe Emma și Andrei la culcare într-o altă casă temporară, a primit un apel de la mama ei.

„Ana,” vocea Mariei era ezitantă, „am auzit despre situația ta de la mătușa Maria. Îmi pare rău că nu te-am putut ajuta înainte.”

Inima Anei era plină de un amestec de furie și tristețe. „E prea târziu acum, mamă. Am trecut deja prin atât de multe.”

Maria a oftat. „Știu și îmi pare rău. Doar că… nu mi-am dat seama cât de grav era.”

Ana a închis ochii, încercând să-și rețină lacrimile. „Aveam nevoie de tine, mamă. Și nu ai fost acolo.”

Apelul s-a încheiat cu un moment stânjenitor de tăcere, lăsând-o pe Ana simțindu-se mai izolată ca niciodată.

În cele din urmă, Ana și Tom au reușit să găsească un mic apartament pe care și-l puteau permite cu ajutorul unei organizații caritabile locale. Nu era mult, dar era un început. Au început încet să-și reconstruiască viețile, dar experiența a lăsat răni adânci.

Maria și-a continuat viața socială, mergând la întâlniri romantice și bucurându-se de pensionare. Ocazional se gândea la Ana și la nepoții pe care abia îi cunoștea, dar nu a mai luat legătura niciodată.

Ruptura dintre ele a rămas, un memento dureros al momentului când familia ar fi trebuit să fie pe primul loc dar nu a fost.