„Ești de Vină. Vreau să Petrec Mai Mult Timp cu Neapoata Mea, Dar E Exact ca Tine”

Îmi amintesc ziua în care părinții mei m-au chemat să-mi spună că divorțează. Aveam doar zece ani și lumea mea s-a prăbușit într-o clipă. Mama plângea, iar tata părea că îmbătrânise cu zece ani peste noapte. Mi-au spus că nu era vina mea, dar în adâncul sufletului meu, mereu am simțit că era.

Când a venit momentul să decid cu cine voi locui, l-am ales pe tata. Mama era devastată și puteam vedea durerea în ochii ei de fiecare dată când mă privea. Încerca să o ascundă, dar era mereu acolo, pândind chiar sub suprafață. Am crezut că va fi mai ușor să locuiesc cu tata, dar nu a fost. El era mereu la muncă și petreceam majoritatea timpului singură.

Anii au trecut și am crescut simțindu-mă prinsă între două lumi. Mama s-a recăsătorit și a avut un alt copil, în timp ce tata a rămas singur și distant. Am încercat să mențin o relație cu amândoi, dar nu a fost niciodată ușor. Mama părea mereu să mă învinovățească pentru că l-am ales pe tata, iar tata nu știa cu adevărat cum să se conecteze cu mine.

Acum sunt adultă și am o fiică a mea, Ana. Are șase ani și este plină de energie și curiozitate. Îmi amintește atât de mult de mine la acea vârstă și mă sperie. Vreau să fiu o mamă bună pentru ea, dar simt că eșuez constant. Mama nu m-a iertat niciodată pentru că l-am ales pe tata și își varsă supărarea pe Ana.

„E exact ca tine,” spune mama ori de câte ori Ana face ceva greșit. „Încăpățânată și nerecunoscătoare.”

Încerc să trec peste asta, dar doare. Vreau ca Ana să aibă o relație bună cu bunica ei, dar e greu când mama o critică mereu. Simt că retrăiesc copilăria mea din nou, dar de data aceasta e și mai rău pentru că îi afectează pe fiica mea.

Într-o zi, după o vizită deosebit de grea la mama, Ana m-a întrebat de ce nu o place bunica.

„Bunica te iubește,” i-am spus, încercând să o liniștesc. „Doar că are un mod ciudat de a arăta asta.”

Dar chiar și în timp ce spuneam aceste cuvinte, știam că nu sunt adevărate. Mama nu o iubea pe Ana așa cum ar trebui să o facă o bunică. O vedea ca pe o extensie a mea și nu putea trece peste resentimentele ei.

Am încercat să vorbesc cu mama despre asta, dar a refuzat să asculte.

„Ți-ai făcut alegerea,” a spus rece. „Acum trebuie să trăiești cu consecințele.”

M-am simțit ca și cum mă înecam în vinovăție și regret. Voiam să repar lucrurile, dar nu știam cum. Relația mea cu mama era dincolo de reparare și îi afecta pe fiica mea în moduri pe care nu le puteam repara.

Pe măsură ce anii au trecut, prăpastia dintre noi s-a adâncit și mai mult. Ana a început să observe tensiunea și a început să se distanțeze de bunica ei. Mi se rupea inima să o văd atât de confuză și rănită.

Într-o zi, Ana a venit acasă de la școală cu un desen pe care îl făcuse la ora de artă. Era o imagine a familiei noastre: eu, tatăl ei și ea. Dar nu era nicio bunică în desen.

„Unde e bunica?” am întrebat-o blând.

Ana m-a privit cu ochi triști. „Nu știam unde să o pun,” a spus încet.

Atunci mi-am dat seama că daunele fuseseră făcute. Amărăciunea mamei mele crease o prăpastie între noi care nu putea fi îndepărtată niciodată. Ana va crește fără dragostea și sprijinul bunicii ei, la fel cum eu am crescut simțindu-mă sfâșiată între părinții mei.

În final, totul a fost vina mea. Am făcut o alegere ca un copil care a declanșat un lanț de evenimente care au dus la acest moment. Și acum, oricât de mult aș vrea să repar lucrurile, era prea târziu.