„Nu Mai Trebuie Să Ne Vizitezi, Fiule. Ne Vom Descurca Cumva.”

Într-un mic oraș din România, Ion și Maria Popescu trăiau o viață liniștită în casa lor modestă. Petrecuseră decenii construind o viață împreună, crescând doi copii, Elena și Mihai, care acum erau adulți și trăiau viețile lor departe de casă.

Ion și Maria stăteau adesea pe verandă seara, sorbind ceai și amintindu-și de zilele când casa lor era plină de râsete și haosul copiilor mici. Își aminteau de serbările școlare, meciurile de fotbal și vacanțele în familie care păreau să dureze o veșnicie. Acelea erau zilele când viața părea simplă și plină de promisiuni.

Dar pe măsură ce anii treceau, Elena și Mihai au crescut și s-au mutat. Elena se stabilise în București, urmând o carieră în finanțe, în timp ce Mihai se mutase la Cluj pentru a lucra în industria tehnologică. Amândoi erau ocupați cu carierele și viețile lor personale, având puțin timp pentru vizite acasă.

Ion și Maria înțelegeau că copiii lor aveau propriile vieți de trăit, dar asta nu făcea singurătatea mai ușor de suportat. Le era dor de zilele când casa lor era plină de activitate și tânjeau după compania copiilor lor.

Într-o seară, pe când stăteau pe verandă privind apusul, Maria s-a întors către Ion cu un zâmbet melancolic. „Îți amintești când Mihai ne ruga să-l lăsăm să stea treaz târziu ca să privească stelele?” a întrebat ea.

Ion a râs încet. „Îmi amintesc. Era mereu atât de curios despre toate. Și Elena, ea era mereu atât de hotărâtă să fie cea mai bună în tot ce făcea.”

Maria a dat din cap, cu ochii înlăcrimați. „Mi-aș dori doar să ne viziteze mai des. Uneori simt că suntem uitați.”

Ion a întins mâna și i-a luat mâna ei în a lui. „Știu, Maria. Dar sunt ocupați cu viețile lor acum. Trebuie să înțelegem asta.”

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Apelurile telefonice de la Elena și Mihai au devenit mai rare, iar vizitele erau rareori. Ion și Maria încercau să se țină ocupați cu hobby-uri și activități comunitare, dar golul din casa lor era palpabil.

Într-o zi, Maria a primit un apel de la Elena. „Mamă, îmi pare foarte rău, dar nu voi putea veni acasă de Ziua Recunoștinței anul acesta,” a spus Elena cu regret. „Munca este prea agitată acum.”

Inima Mariei s-a strâns, dar a forțat un zâmbet în vocea ei. „E în regulă, draga mea. Înțelegem. Poate anul viitor.”

Câteva zile mai târziu, Mihai a sunat cu vești similare. „Mamă, tată, îmi pare foarte rău, dar nu pot veni acasă de Crăciun anul acesta. Am un proiect mare la muncă de care nu mă pot desprinde.”

Ion și Maria și-au schimbat o privire, simțind amândoi greutatea dezamăgirii. „Înțelegem, Mihai,” a spus Ion încet. „Ai grijă de tine.”

Pe măsură ce sărbătorile se apropiau, Ion și Maria încercau să facă tot posibilul să se bucure. Au decorat casa, au gătit o cină mică de Ziua Recunoștinței pentru doi și au schimbat cadouri în dimineața de Crăciun. Dar bucuria sezonului era umbrită de absența copiilor lor.

Într-o seară, pe când stăteau pe verandă privind cum zăpada cade ușor pe pământ, Ion s-a întors către Maria cu inima grea. „Poate ar trebui să le spunem să nu-și mai facă griji pentru vizite,” a spus el încet. „Au viețile lor de trăit.”

Maria a dat din cap încet, cu lacrimi curgându-i pe obraji. „Ai dreptate, Ion. Nu vrem să fim o povară pentru ei.”

Următoarea dată când Elena a sunat, Maria și-a adunat toată puterea pentru a spune cuvintele pe care nu credea că va trebui vreodată să le spună. „Nu mai trebuie să ne vizitezi, Elena. Ne vom descurca cumva.”

Elena a fost surprinsă. „Mamă, ești sigură? Nu vreau să te simți singură.”

„Vom fi bine,” a spus Maria blând. „Doar concentrează-te pe viața ta și fii fericită.”

Când Mihai a sunat, Ion a repetat același sentiment. „Nu trebuie să-ți faci griji pentru noi, fiule. Ne vom descurca cumva.”

Pe măsură ce anii treceau, Ion și Maria au continuat să trăiască viața lor liniștită în casa lor modestă. Găseau alinare în compania unul altuia și în amintirile vremurilor mai fericite. Dar durerea singurătății nu dispăruse niciodată cu adevărat.

Și astfel, stăteau pe verandă seara, privind lumea cum trece pe lângă ei, ținându-se de mână și găsind confort în faptul că se aveau unul pe celălalt.