„Când Soacra Mea S-a Îmbolnăvit, Ne-a Cerut Să Avem Grijă de Fratele Mai Mic al Soțului Meu: Acele Zile Ne-au Marcat”

Când soacra mea, Elena, a fost diagnosticată cu o boală gravă, viețile noastre au luat o întorsătură neașteptată. Elena a fost întotdeauna stâlpul familiei sale, în special pentru fiul ei cel mai mic, Andrei, care avea doar 12 ani. Eu și soțul meu, Mihai, ne-am trezit brusc într-un rol de îngrijitori pentru care nu eram pregătiți.

Boala Elenei a progresat rapid și în curând nu a mai putut avea grijă de Andrei. Ne-a cerut să-l luăm la noi și am fost de acord fără ezitare. Am crezut că va fi o aranjare temporară, dar pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, a devenit clar că starea Elenei nu se îmbunătățea.

Andrei era un băiat liniștit și introvertit care se bazase întotdeauna foarte mult pe mama sa. Tranziția la casa noastră a fost dificilă pentru el. Îi era foarte dor de mama sa și se străduia să se adapteze la rutinele noastre casnice. Eu și Mihai am făcut tot posibilul să-l facem să se simtă binevenit, dar era evident că era profund afectat de boala mamei sale.

Pe măsură ce lunile treceau, comportamentul lui Andrei devenea din ce în ce mai erratic. A început să se comporte urât la școală, să se implice în bătăi și notele lui au scăzut dramatic. Am încercat să vorbim cu el, să înțelegem prin ce trece, dar se închidea în sine și refuza să comunice.

Și noi, eu și Mihai, ne confruntam cu dificultăți. Stresul de a avea grijă de Andrei, combinat cu impactul emoțional al bolii Elenei, a pus o presiune mare pe căsnicia noastră. Ne certam mai des și ne era greu să găsim timp pentru noi înșine. Propriii noștri copii se simțeau neglijați pe măsură ce ne concentram atenția asupra lui Andrei.

Într-o seară, după o altă ceartă aprinsă cu Mihai despre cum să gestionăm comportamentul lui Andrei, m-am trezit stând singură în sufragerie, copleșită de frustrare și tristețe. Am realizat că eram depășiți de situație. Aveam nevoie de ajutor.

Am apelat la un terapeut de familie specializat în lucrul cu copii care trec prin traume. Terapeutul ne-a explicat că Andrei probabil experimenta un sentiment profund de pierdere și abandon. Ne-a sugerat să-l implicăm pe Andrei în ședințe regulate de terapie pentru a-l ajuta să-și proceseze emoțiile.

În ciuda eforturilor noastre, comportamentul lui Andrei a continuat să se deterioreze. A devenit mai retras și a început să chiulească de la școală. Într-o zi, am primit un telefon de la directorul școlii care ne informa că Andrei fusese prins furând dintr-un magazin local. A fost un semnal de alarmă pentru noi.

Am decis să avem o discuție serioasă cu Andrei despre acțiunile sale și consecințele pe care acestea le-ar putea avea asupra viitorului său. Dar când ne-am așezat cu el, a izbucnit în lacrimi. A mărturisit că se simțea pierdut fără mama sa și nu știa cum să-și gestioneze emoțiile.

A fost un moment sfâșietor pentru toți. Am realizat că Andrei avea nevoie de mai mult suport decât puteam noi oferi singuri. Am apelat la serviciile sociale și am aranjat ca el să stea cu o familie adoptivă specializată în îngrijirea copiilor cu probleme emoționale și comportamentale.

Decizia a fost incredibil de dificilă, dar știam că era cea mai bună soluție pentru Andrei. Când a plecat din casa noastră, nu am putut să nu simt un profund sentiment de eșec. Am încercat tot ce am putut, dar nu a fost suficient.

În cele din urmă, boala Elenei i-a luat viața și Andrei a continuat să lupte cu emoțiile sale. Experiența a lăsat un impact durabil asupra tuturor. Eu și Mihai am muncit din greu pentru a ne reconstrui căsnicia și pentru a oferi stabilitate propriilor noștri copii, dar cicatricile acelor luni dificile au rămas.