„Mama Vitregă Decide să Își Trimită Fiul Vitreg în Asistență Maternală: Planul Ei Eșuează”
Tomiță stătea pe marginea patului său, strângând la piept jucăria sa preferată, un ursuleț de pluș uzat pe nume Domnul Pufos. Putea auzi sunetele vagi ale pregătirilor de nuntă de la parter—râsete, clinchetul paharelor și foșnetul țesăturilor. Dar nimic din toate acestea nu îi aducea vreo alinare. Mama sa vitregă, Sara, îi făcuse clar că nu făcea parte din planurile ei.
„Tomiță, nu am timp pentru asta. Trebuie să mă pregătesc pentru nuntă. Vrei ca totul să fie perfect pentru tatăl tău, nu-i așa?” Vocea Sarei răsuna în mintea lui. Nici măcar nu ridicase privirea de la telefon când spusese asta.
Tatăl lui Tomiță, Marian, o cunoscuse pe Sara cu un an în urmă. Era fermecătoare, frumoasă și părea să-l facă pe Marian incredibil de fericit. Dar Tomiță se simțise întotdeauna ca un străin în propria casă de când ea se mutase acolo. Sara era politicoasă dar distantă, iar Tomiță simțea adesea că era în plus.
Pe măsură ce ziua nunții se apropia, atitudinea Sarei față de Tomiță devenea tot mai rece. Începuse să facă comentarii despre cât de dificil era să planifice o nuntă cu un copil prin preajmă. Tomiță încerca să stea departe de ea, petrecându-și majoritatea timpului în camera sa sau la școală.
Într-o seară, Tomiță a auzit o conversație între Sara și una dintre prietenele ei. „Nu mai pot să-l suport,” spusese Sara. „E mereu în cale și trebuie să mă concentrez pe nuntă. M-am gândit să-l trimit în asistență maternală până se liniștesc lucrurile.”
Inima lui Tomiță s-a prăbușit. Nu putea să creadă ce auzea. Știa că Sara nu-l plăcea, dar nu credea că va merge atât de departe. Voia să-i spună tatălui său, dar Marian era atât de ocupat cu munca și pregătirile pentru nuntă încât Tomiță abia îl mai vedea.
A doua zi, Sara a sunat un asistent social pentru a discuta planul ei. A făcut să pară că o face pentru binele lui Tomiță, spunând că avea nevoie de mai multă atenție decât putea ea oferi în acel moment. Asistentul social a fost de acord să viziteze casa lor pentru a evalua situația.
Când asistentul social a sosit, Tomiță a încercat să fie curajos. I-a răspuns politicos la întrebări și i-a arătat camera sa. Dar în interior era îngrozit. Nu voia să-și părăsească casa, școala sau prietenii.
După vizită, asistentul social a vorbit în privat cu Sara și Marian. A explicat că, deși era clar că Tomiță avea nevoie de mai multă atenție, trimiterea lui în asistență maternală poate nu era cea mai bună soluție. A sugerat consiliere familială și alte servicii de suport.
Marian a fost șocat. Nu avea idee că Sara se simțea astfel față de Tomiță. A confruntat-o după ce asistentul social a plecat. „De ce nu mi-ai spus că te chinui?” a întrebat el.
Sara a ridicat din umeri. „Nu am vrut să te împovărez. Am crezut că asta ar fi mai ușor.”
„Mai ușor pentru cine?” a replicat Marian furios. „Tomiță este fiul meu. Ar trebui să lucrăm împreună pentru a face această familie să funcționeze.”
Dar era prea târziu. Daunele fuseseră făcute. Tomiță se simțea trădat atât de tatăl său cât și de mama sa vitregă. Nu putea înțelege de ce tatăl său nu observase cât de nefericit era sau de ce Sara nu-l voia prin preajmă.
În cele din urmă, Marian a decis să amâne nunta și să se concentreze pe repararea relației cu Tomiță. Dar încrederea fusese ruptă și ar fi durat mult timp pentru a o reconstrui.
Tomiță nu s-a recuperat niciodată complet după această experiență. A devenit retras și s-a luptat cu sentimente de abandon și insecuritate. Consilierea familială a ajutat într-o oarecare măsură, dar cicatricile au rămas.
Sara a plecat în cele din urmă, incapabilă să facă față tensiunii din relația lor. Marian și Tomiță au rămas să adune bucățile și să încerce să meargă mai departe.