„Între Familia Mea și Mama Mea Dependentă: Mă Simt Prinsă și Epuizată”

Mama mea, Elena, a fost întotdeauna un spirit liber, dar pe măsură ce a îmbătrânit, comportamentul ei a devenit mai îngrijorător. Acum, la sfârșitul anilor cincizeci, se comportă mai mult ca o adolescentă decât ca un adult matur. Crescând, adesea m-am simțit ca părintele în relația noastră. Ea lua decizii impulsive, cheltuia bani nesăbuit și se baza pe mine pentru sprijin emoțional.

Când eram mai tânără, nu înțelegeam pe deplin gravitatea situației. Credeam că este normal să ai o mamă care are nevoie de atât de multă îndrumare. Dar pe măsură ce am crescut și mi-am întemeiat propria familie, greutatea dependenței ei a devenit mai evidentă. Soțul meu, Andrei, și cu mine avem doi copii mici, iar echilibrarea nevoilor lor cu cerințele constante ale mamei mele este copleșitoare.

Elena nu a urmărit niciodată o carieră sau obiective pe termen lung. S-a căsătorit cu tatăl meu imediat după liceu și m-au avut pe mine la scurt timp după aceea. Căsnicia lor a fost tumultuoasă, plină de certuri și instabilitate financiară. Când au divorțat în cele din urmă, mama mea a rămas fără direcție. Nu a învățat niciodată cum să-și gestioneze viața independent.

Acum, mă sună de mai multe ori pe zi cu probleme triviale pe care le-ar putea rezolva singură dacă ar încerca. Fie că este vorba de o problemă minoră în gospodărie sau de o dilemă personală, ea se așteaptă să las totul și să vin în ajutorul ei. Am încercat să stabilesc limite, dar fie le ignoră, fie devine excesiv de emoțională, făcându-mă să mă simt vinovată că nu o ajut.

O zi deosebit de stresantă îmi rămâne în memorie. Cel mai mic copil al meu avea febră și eram deja epuizată din cauza lipsei de somn. Tocmai când mă pregăteam să-l duc la doctor, mama mea m-a sunat panicată pentru că nu-și găsea cheile de la mașină. Trebuia să meargă la cumpărături și insista că nu poate aștepta. I-am spus să mai caute și că o voi ajuta mai târziu, dar a început să plângă și să mă acuze că nu-mi pasă de ea.

Am ajuns să conduc până la casa ei, am găsit cheile în câteva minute (erau pe blatul din bucătărie), și apoi m-am grăbit să-mi duc fiul la doctor. Până la sfârșitul zilei, eram epuizată emoțional și fizic.

Andrei încearcă să fie sprijinitor, dar văd tensiunea pe care o pune asupra căsniciei noastre. El sugerează adesea să ne gândim la opțiuni de locuință asistată pentru mama mea, dar gândul mă umple de vinovăție. În ciuda tuturor lucrurilor, ea este încă mama mea și mă simt responsabilă pentru bunăstarea ei.

Situația a ajuns la un punct critic luna trecută când Elena a avut un mic accident acasă. A alunecat în baie și m-a sunat pe mine în loc de 112. M-am grăbit acolo, terifiată că s-a rănit grav. Din fericire, a fost doar o vânătaie, dar mi-a dat seama cât de nesustenabil este acest aranjament.

Mă simt prinsă între responsabilitățile mele ca mamă, soție și fiică. Sănătatea mea mintală se deteriorează sub presiunea constantă. Am început să văd un terapeut pentru a face față stresului, dar este greu să găsesc timp pentru îngrijirea personală când sunt mereu la dispoziția mamei mele.

Nu există soluții ușoare. Îmi iubesc mama, dar incapacitatea ei de a funcționa independent îmi afectează viața. Mă îngrijorează viitorul și cât timp voi putea continua să jonglez cu aceste responsabilități fără să cedez.