„Mama a Refuzat să Îl Vadă pe Tata, Așa că Am Petrecut Sărbătorile Separat. Într-o Zi, Nu Am Mai Putut Să Suport”

Anii ’90 au fost un deceniu al schimbării și incertitudinii pentru multe familii din România. Peisajul economic se schimba, iar normele sociale erau provocate. Pentru familia mea, anii ’90 au fost marcați de un singur lucru: divorțul amar al părinților mei.

Mama și tata s-au despărțit când aveam doar cinci ani. Motivele erau complexe, dar rezultatul era simplu: nu puteau suporta să fie în aceeași cameră împreună. Această animozitate se extindea la fiecare aspect al vieților noastre, în special la sărbători.

În fiecare an, sărbătorile erau un coșmar logistic. Un an de Ziua Recunoștinței cu mama, Crăciunul următor cu tata. Paștele cu mama, 1 Mai cu tata. Era un ciclu nesfârșit de împachetat bagaje, drumuri lungi cu mașina și reuniuni de familie stânjenitoare unde eu eram singura constantă.

Mama refuza să îl vadă pe tata, iar tata refuza să o vadă pe mama. Comunicau prin emailuri scurte și apeluri telefonice scurte, mereu despre logistică și niciodată despre ceva personal. Eu eram mesagerul care trebuia să transmită informații de la unul la altul. Era epuizant.

Partea cea mai rea era că nu mă simțeam acasă nicăieri. La casa mamei, îmi lipsea tata. La casa tatei, îmi lipsea mama. Aveam două dormitoare, două seturi de haine, două vieți care nu păreau să se intersecteze niciodată. Mă simțeam ca un vizitator în propria mea viață.

Un Crăciun, când aveam 14 ani, am ajuns la punctul de rupere. Ar fi trebuit să fie anul tatei, dar mama a insistat să mă ducă la marea reuniune de familie a ei. Tata era furios și au avut o ceartă aprinsă la telefon care m-a lăsat în lacrimi.

Am petrecut Ajunul Crăciunului în camera mea de la casa mamei, uitându-mă la tavan și dorindu-mi ca lucrurile să fie diferite. Voiam să fiu cu amândoi, să am o sărbătoare de familie normală ca prietenii mei. Dar asta nu avea să se întâmple niciodată.

A doua dimineață, m-am trezit devreme și am decis să iau lucrurile în propriile mâini. Am împachetat o geantă mică și am lăsat un bilet pentru mama, spunându-i că mă duc la casa tatei. Am mers pe jos cei trei kilometri până la casa lui în aerul rece de decembrie, respirația mea fiind vizibilă în dimineața înghețată.

Când am ajuns la casa tatei, a fost surprins dar fericit să mă vadă. Am petrecut ziua împreună, doar noi doi. A fost frumos, dar nu suficient. Absența mamei era o gaură imensă care nu putea fi umplută.

În acea noapte, în timp ce stăteam în pat la casa tatei, am realizat ceva important: aceasta era viața mea acum. Nu va exista nicio reconciliere magică, nicio sărbătoare de familie fericită. Ura părinților mei unul față de celălalt era prea adâncă, prea înrădăcinată.

M-am întors la casa mamei a doua zi și nu am vorbit niciodată despre vizita mea spontană la casa tatei. Sărbătorile au continuat așa cum au fost mereu, cu mine navetând între două lumi care nu păreau niciodată acasă.

Pe măsură ce am crescut, am învățat să accept situația așa cum era. Părinții mei nu se vor înțelege niciodată și eu voi fi mereu prinsă la mijloc. Nu era corect, dar era realitatea.

Anii ’90 și-au lăsat amprenta asupra mea în multe feluri, dar cel mai durabil impact a fost realizarea că unele lucruri nu pot fi reparate. Unele răni sunt prea adânci pentru a se vindeca și unele familii sunt prea distruse pentru a fi reparate.