„Nu Știu Ce Să Fac”: Fiul Meu Vrea Să Se Căsătorească Tânăr și Să Se Întoarcă Acasă

Locuind într-un apartament înghesuit cu două camere la marginea unui oraș aglomerat, eu, Lidia, am făcut întotdeauna tot posibilul să le ofer fiilor mei, Andrei și George, tot ce aveau nevoie. Viața nu a fost ușoară de când tatăl lor ne-a părăsit pentru o altă viață în cealaltă parte a țării, dar cu puțin ajutor din partea părinților mei în vârstă, am reușit să ne menținem pe linia de plutire.

Andrei, cel mai mare dintre cei doi, la 22 de ani, era încă la facultate, studiind să devină inginer. George, cu trei ani mai tânăr, încerca să-și găsească drumul, experimentând diverse meserii și joburi part-time. Viața noastră, deși plină de provocări, se stabilizase într-o rutină gestionabilă. Asta până luna trecută când Andrei a aruncat o bombă—se căsătorea cu iubita lui din facultate, Raluca.

Raluca era o fată drăguță, inteligentă și atentă, dar erau amândoi atât de tineri și instabili financiar. Vestea logodnei lor a fost suficient de surprinzătoare, dar ceea ce a urmat a fost și mai șocant. Andrei voia să o aducă pe Raluca să locuiască cu noi în micul nostru apartament. El argumenta că ar putea economisi bani pentru viitorul lor în timp ce își termina studiile.

Îmi amintesc cum stăteam la masa noastră uzată din bucătărie, zgomotul străzii aglomerate filtrându-se în timp ce încercam să procesez cuvintele lui. Gândul la încă o persoană în spațiul nostru deja înghesuit era copleșitor. „Andrei, ești sigur de asta? Nu e vorba doar de spațiu; e vorba de a putea susține încă o persoană,” i-am spus, vocea mea fiind un amestec de îngrijorare și neîncredere.

Andrei, cu toată convingerea tinereții, a insistat că aveau totul planificat. Raluca, care era și ea studentă, lucra part-time la o librărie locală și împreună credeau că se vor descurca. În ciuda rezervelor mele, nu am putut să-i spun nu. Până la urmă, era fiul meu și părea atât de fericit.

Nunta a fost o ceremonie mică și curând după aceea, Raluca s-a mutat cu valiza ei și o mulțime de vise pentru viitor. Apartamentul s-a simțit mai mic aproape imediat. Spațiul personal a devenit un concept din trecut și programul pentru baie necesita abilități diplomatice.

Pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, tensiunea a început să se arate. Facturile la utilități au crescut și cheltuielile pentru alimente păreau să se dubleze. Jobul meu la supermarketul local abia acoperea necesitățile noastre și părinții mei, cu fondurile lor limitate de pensie, nu puteau face prea mult. Certurile au devenit o apariție frecventă, adesea despre finanțe, uneori despre lipsa acută de spațiu.

Într-o seară, în timp ce încercam să găsesc puțină liniște pe balconul micuț, i-am auzit pe Andrei și Raluca într-o discuție aprinsă. Greutatea deciziei lor îi ajunsese din urmă. Stresul de a gestiona școala, munca și căsnicia își spunea cuvântul. Raluca plângea și Andrei părea învins. Discutau despre mutarea într-un alt loc, nu pentru că voiau asta, ci pentru că simțeau că nu aveau altă opțiune.

A doua zi dimineață au anunțat decizia lor de a încerca să găsească un loc al lor, în ciuda poverii financiare pe care ar implica-o. Apartamentul s-a simțit tăcut în acea zi, aerul greu de un amestec de ușurare și tristețe. Știam că probabil era cel mai bine așa, dar nu puteam scutura sentimentul de eșec.

În timp ce stăteam în pat în acea noapte, realitatea situației m-a copleșit. Fiul meu era acolo afară, încercând să-și construiască viața în circumstanțe mai puțin ideale, totul pentru că eu nu am putut oferi suficient. Gândul era sufocant și oricât de mult încercam, nu puteam găsi alinare în liniștea nopții.