Am întrebat-o pe prietena mea de 70 de ani cum se descurcă singură, fără soț și cu copii care nu o vizitează niciodată

În acele zile, eu și Anca eram mai mult decât colegi; eram prietene care împărtășeam prânzuri, secrete și nenumărate cești de cafea. Era în plină formă când m-am alăturat companiei, plină de vigoare și înțelepciune pe care doar anii de experiență o pot oferi. Când a venit momentul pensionării ei, eu am fost aleasă să-i ocup locul. Anca, cu inima ei mereu generoasă, nu mi-a purtat pică. În schimb, s-a ostenit să mă ghideze prin complexitățile locului nostru de muncă, asigurând o tranziție fără probleme.

Anii au trecut și interacțiunile noastre s-au redus la e-mailuri ocazionale și apeluri telefonice și mai rare. Viața, așa cum obișnuiește să facă, ne-a purtat în marea ei implacabilă, lăsând puțin spațiu pentru trecut. Totuși, o întâlnire întâmplătoare într-un magazin alimentar local a adus-o pe Anca înapoi în viața mea. Acum avea 70 de ani, aura ei vibrantă odată atenuată de ani. Am decis să ne punem la curent luând o cafea, un semn către vechiul nostru ritual.

În timp ce stăteam una în fața celeilalte, conversația a deviat în mod natural către viața ei după pensionare. Am fost surprinsă să aflu că Anca trăia singură, soțul ei decedase câțiva ani după pensionarea ei. Ceea ce m-a durut cel mai mult a fost să aud că copiii ei, Ion și Zoe, o vizitau rar. Ion se mutase în cealaltă parte a țării pentru muncă, iar Zoe era prinsă în propria ei lume, lăsând-o pe Anca să navigheze singură prin anii ei crepuscul.

Nu am putut să-mi ascund consternarea. „Cum te descurci?” am întrebat, vocea mea încărcată de preocupare și un judecăț nepronunțat.

Anca a zâmbit, o expresie melancolică traversându-i fața. „Mă țin ocupată”, a spus ea. „Grădinărit, citit și munca voluntară ocazională. Dar e tăcerea cea mai greu de suportat. Casa se simte atât de goală fără ei.”

Cuvintele ei au răsunat în mine. Voiam să ofer sprijin, să-i spun că copiii ei greșeau neglijând-o. Totuși, pe măsură ce conversația noastră se desfășura, nu puteam să scap de un gând persistent. Anca a fost întotdeauna feroce de independentă, un trăsătură care, fără îndoială, i-a servit bine în carieră. Dar această independență i-a îndepărtat pe copii? Insistența ei de a se descurca singură a lăsat loc pentru ca ei să fie parte din viața ei?

Întrebarea a rămas suspendată între noi, nefiind formulată, dar palpabilă. La despărțire, un sentiment de melancolie m-a învăluit. Nu am putut să nu simt că Anca, în ciuda forței și independenței sale, era în parte responsabilă pentru singurătatea ei. Era un judecăț dur, poate nedrept, dar a rămas în mintea mea mult timp după întâlnirea noastră.

Întâlnirea noastră a servit ca un memento emoționant al complexităților relațiilor umane. Independența, deși este o virtute, uneori ne poate izola de cei pe care îi iubim. Îndepărtându-mă, nu am putut să scap de un sentiment de tristețe pentru Anca, o femeie care avea totul, dar, în final, și-a înfruntat anii de aur singură.