„Promisiuni” Cadouri de Ziua Mamei, Dar Asta Era Tot Ce Putea Să Aștepte
Crescând, Lia s-a simțit mereu un pas îndepărtată de ceea ce percepea ca fiind o dinamică familială ‘normală’. Primele ei amintiri nu erau despre mama ei, Victoria, care o învelea sau îi citea povești de noapte bună, ci despre bunicii ei, Ruxandra și Ion, care au fost principalii ei îngrijitori. Victoria era o figură mai mult absentă decât prezentă, cariera ei în drept corporativ consumând majoritatea timpului și energiei sale.
Bunicii Liei au făcut tot posibilul să-i ofere dragoste și stabilitate. Ruxandra, cu râsul ei cald și molipsitor, petrecea ore întregi învățând-o pe Lia să coacă prăjituri, bucătăria lor fiind adesea plină de aroma dulce a fursecurilor și plăcintelor. Ion, un profesor de istorie pensionat, îi spunea Liei povești despre locuri îndepărtate și evenimente istorice, insuflându-i o dragoste profundă pentru învățare. În ciuda eforturilor lor, Lia adesea stătea în pat noaptea întrebându-se de ce mama ei a ales munca în locul ei.
Când Lia a împlinit șase ani, mama ei a decis că Ruxandra și Ion erau mai puțin necesari și a angajat o bonă, Bogdan, pentru a se ocupa de nevoile zilnice ale Liei. Bogdan era amabil și atent, dar nu era familie. El venea și pleca ca la orice alt loc de muncă, iar natura tranzacțională a prezenței sale îi amintea Liei doar de abordarea similară a mamei sale față de parenting.
Grădinița a venit și a trecut, cu Lia fiind doar un alt chip printre zeci de alți copii. Și-a făcut prieteni și a învățat să socializeze, dar sentimentul persistent de a fi oarecum neancorată o urmărea peste tot. Conversațiile despre familie la mesele rotunde mici o lăsau adesea simțindu-se alienată și diferită.
Pe măsură ce Lia creștea, modelul continua. Zilele de naștere și sărbătorile erau marcate nu prin momente sincere sau reuniuni familiale, ci prin cadouri, adesea scumpe și impresionante, dar impersonale. Ele erau întotdeauna livrate cu un card, același mesaj generic inscripționat în interior: „La mulți ani, Lia. Cu dragoste, Mama.” Cuvântul „dragoste” răsuna în mintea Liei gol, un contrast puternic cu realitatea ei.
Anii au întărit-o pe Lia, confuzia și tristețea inițială legate de detașarea mamei sale transformându-se într-o resentimentare mocnită. A excelat la școală, condusă mai mult de dorința de a fi independentă și de a-și lăsa viața actuală în urmă decât de vreo pasiune pentru materiile pe care le studia.
Când Lia a împlinit optsprezece ani, a confruntat-o pe Victoria. Era o seară rece, genul în care fiecare cuvânt aspru pare să rămână înghețat în aer. Cuvintele Liei erau măsurate dar impregnate cu ani de durere acumulată. „De ce?” a întrebat simplu. „De ce nu am fost niciodată suficientă pentru a te face să vrei să fii prin preajmă?”
Victoria, mereu avocata, era compusă în răspunsul ei. „Am avut grijă de tine, Lia. Cele mai bune școli, haine, un acoperiș deasupra capului tău. M-am asigurat că ești îngrijită.”
„Dar nu ți-a păsat niciodată cu adevărat de mine,” a răspuns Lia, realizarea fiind clară și neclintită.
Conversația s-a încheiat fără nicio reconciliere dramatică. Lia s-a mutat curând după aceea, relația ei cu Victoria fiind cordială dar rece, mai mult ca niște cunoștințe îndepărtate decât mamă și fiică.
Ani mai târziu, Lia se găsea adesea reflectând asupra copilăriei sale, mai ales după ce a avut copii proprii. A făcut un jurământ tăcut să fie diferită, să fie prezentă. Totuși, adânc în sufletul ei, purta teama de a se transforma în Victoria, moștenirea mamei sale fiind o umbră perpetuă la spatele ei.