Fiica mea nu ne mai sună fiindcă am refuzat să-i trecem casa pe numele ei. La 69 de ani, mă întreb dacă o mamă are voie să spună și „nu”

— Dacă ne iubeați, nu ne lăsați să aruncăm banii pe chirie, a spus Anca, împingând farfuria cu sarmale spre mijlocul mesei.

Dumitru a rămas cu pâinea în mână. Eu mă uitam la urma de smântână de pe fața de masă. O pată mică. De ea mă agățam, fiindcă dacă ridicam ochii spre fata mea, începeam să plâng.

— Nu vă cerem să dormiți în drum, a intervenit Radu. Un apartament în oraș v-ar prinde bine. Aveți medicul aproape, farmacie, autobuz.

— Și cine cumpără apartamentul? a întrebat Dumitru.

Radu și-a dres glasul.

— La început, puteți sta cu chirie. Găsim noi ceva.

Am 69 de ani. Bărbatul meu are 73. Din pensiile noastre plătim medicamentele lui pentru inimă, lemnele, curentul și ce mai trebuie prin gospodărie. „La început” nu mai înseamnă pentru noi ce însemna la treizeci de ani.

Casa am ridicat-o într-un sat de lângă Pitești. Prima iarnă am trăit în două camere, cu pături bătute în cuie în loc de uși. Dumitru venea de la fabrică și descărca nisip până se întuneca. Eu coseam halate seara, după schimbul de la confecții.

Anca își făcea temele pe o masă sprijinită cu o cărămidă. N-am uitat nici noi că a crescut printre saci de ciment.

Poate tocmai de aceea mă doare atât de tare.

Cu două săptămâni înaintea mesei aceleia, veniseră cu prăjituri. Radu măsurase curtea din priviri și spusese că în spate ar încăpea o terasă. Anca vorbea despre un copil.

Mă bucurasem. Deja mă gândeam unde să pun pătuțul când veneau la noi.

Abia duminica următoare am înțeles: nu voiau să locuiască împreună cu noi. Voiau să le trecem casa pe numele lor și să plecăm.

— Voi aveți locuință. Noi ce avem? m-a întrebat fata.

Avea ochii roșii. Știam că proprietarul le mărise chiria. Știam și că Radu rămăsese fără serviciu trei luni, iar ea plătise totul din salariul de contabilă.

Nu erau necazuri inventate.

— Puteți veni aici până vă puneți pe picioare, am spus. Aveți două camere sus. Nu vă cerem bani.

Anca a clătinat din cap.

— Ca să dau socoteală când gătesc și când spăl? Mamă, eu vreau casa mea.

M-a usturat. O mai cicălisem, da. Îi spuneam să nu lase rufele ude în mașină, îi mutam cănile din loc. Mă credeam de ajutor. Poate pentru ea eram doar obositoare.

Dar de aici până la a ne face bagajele…

Dumitru a pus pâinea jos.

— Cât trăim, casa rămâne a noastră. După noi, e a ta. Nu avem alt copil.

— Deci să aștept să muriți?

— Anca! am strigat.

N-am mai țipat la ea de când era adolescentă. S-a ridicat imediat. Radu a luat cheile, fără să ne privească.

La poartă, am prins-o de mânecă.

— Fată, nu pleca așa.

— Voi ați ales casa.

Și-a tras brațul. Nu tare, dar destul cât să rămân cu mâna în aer.

Au trecut patru luni.

La început o sunam zilnic. Apoi o dată pe săptămână. Îmi răspundea prin mesaje: „Sunt ocupată”, „N-am ce să discut”. De ziua lui Dumitru a trimis doar „La mulți ani”.

El a citit mesajul de trei ori și a spus:

— Măcar și-a amintit.

După aceea s-a dus în magazie. L-am găsit sortând șuruburi într-o cutie, cu ochelarii aburiți. N-am zis nimic. I-am pus mâna pe ceafă, cum făceam când ne veneau facturile și nu aveam destul.

Într-o seară i-am spus că poate ar trebui să cedăm.

— Și dacă nu ne permitem chiria peste doi ani? m-a întrebat. Ne întoarcem aici și batem la ușă?

M-am supărat pe el. Pe urmă mi-a fost rușine, că dreptate avea. Dar dreptatea nu-mi ținea loc de copil.

I-am scris Ancăi o scrisoare. Am rupt prima foaie, era plină de reproșuri. Pe a doua i-am spus doar că o iubim, că oferta camerelor de sus rămâne și că nu putem renunța la singura noastră siguranță.

N-a răspuns încă.

Duminica trecută am pus trei farfurii pe masă. Din obișnuință. Dumitru a văzut-o pe a treia și a lăsat-o acolo până am terminat de mâncat.

Îmi iubesc fata și tot nu vreau să plec din casa mea. Oare chiar trebuie să aleg între cele două ca să fiu o mamă bună?