Am pus toți banii în casa mamei mele, iar când am terminat-o, ea a dat-o fratelui meu mai mic

„Cum adică ai trecut casa pe numele lui Cătălin?” am întrebat-o pe mama, și țin minte perfect cum mi-a amorțit mâna pe clanța ușii de la bucătăria de vară. Mihaela stătea lângă mine, cu fața albă, plină de var după atâtea luni în care muncisem acolo cot la cot. Mama nici măcar nu s-a ridicat de pe scaun. A potrivit încet cana de cafea și a zis doar atât:

„El are mai mare nevoie. Tu ai serviciu. Tu te descurci.”

În secunda aia am simțit că mă lasă picioarele.

Casa aia era casa în care am crescut. Din lut vechi, cu acoperiș schimbat pe jumătate, cu grinzi mâncate de umezeală și pereți crăpați de ziceai că la prima iarnă mai serioasă cade tot. Când tata a murit, mama a rămas singură acolo. Cătălin era plecat ba prin Brașov, ba pe la cine știe ce muncă sezonieră. Eu eram în Ploiești, cu Mihaela și fetița noastră, într-un apartament cu două camere și rate până peste cap.

Mama plângea la telefon că îi cade tavanul în dormitor. Că îi intră apa pe la șindrilă. Că îi e frică noaptea când bate vântul. Și eu, prost sau bun, cum oi fi fost, am zis că nu pot s-o las așa.

Mihaela a fost prima care a spus:

„Hai să facem ceva. Strângem din dinți un an, doi, și o punem pe picioare.”

Am băgat acolo tot. Economiile noastre. Banii puși deoparte pentru avansul la un apartament mai mare. Concedii anulate. Weekenduri pierdute pe drum, cu portbagajul plin de saci de ciment, rigips, cabluri, vopsea. Eu după program mergeam la materiale, Mihaela făcea liste, compara prețuri, se certa cu meseriașii când nu veneau.

Nu uit cum stătea cu gluga pe cap, în noiembrie, în curte, și ținea lanterna pentru instalator.

„Dă-mi cheia de 13, repede!”

Și ea, cu degetele înghețate, căutând prin cutia aia ruginită de scule, fără să zică un cuvânt de rău.

Mama atunci era numai lapte și miere.

„Mamă, ce copii am eu… Dumnezeu să vă dea sănătate.”

Ne făcea ciorbă, ne punea murături pe masă, plângea de emoție când a văzut baia făcută. Și eu am crezut-o. Am crezut că vede. Că înțelege. Că știe ce sacrificiu era pentru noi.

Cătălin apărea rar. Ba că n-are bani de drum. Ba că muncește. Ba că îl doare spatele. Când venea, stătea zece minute, fuma în poartă și zicea:

„Lasă, mă, că vă iese vouă bine. Vă pricepeți.”

Mihaela tăcea, dar o vedeam.

Odată, în mașină, pe drumul spre casă, a izbucnit:

„Noi o renovăm și el vine la gata. Tu chiar nu vezi?”

Am strâns de volan și i-am răspuns urât. N-ar fi trebuit.

„E fratele meu, Mihaela. Nu totul e contabilitate.”

A întors capul spre geam și n-a mai zis nimic tot drumul. Tăcerea ei m-a durut mai tare decât dacă m-ar fi certat.

După aproape un an și jumătate, casa s-a schimbat complet. Acoperiș nou. Instalație electrică refăcută. Baie în casă. Geamuri termopan. Pereți drepți. Sobă nouă în camera mare. Nu era vilă, dar era caldă, curată, locuibilă. Omenească.

Și fix atunci au început ciudățeniile.

Mama evita să vorbească despre acte. Când o întrebam, schimba subiectul.

„Lasă, mamă, ce tot te grăbești? Sunteți copii mei amândoi.”

Mihaela mi-a spus clar:

„Întreab-o direct. Nu mai merge pe vorbe.”

Am tot amânat. Din rușine. Din respect. Din frica aia românească de a nu părea că pui mâna pe bunul părintelui cât încă trăiește. Și poate și pentru că, undeva, nu voiam să aflu.

Am aflat într-o duminică, de la vecina de peste drum.

„Să vă fie de bine cu renovarea… deși am auzit că a făcut actele pe Cătălin.”

Am râs. Ca prostul. Am zis că sigur a înțeles femeia greșit.

N-a înțeles nimic greșit.

Mama chemase notarul în oraș cu două săptămâni înainte. Casa era deja trecută pe numele lui Cătălin. Motivul? „El e mai necăjit. Tu ai familie, serviciu, stabilitate.”

Am simțit cum se uită Mihaela la mine, dar n-am avut curaj s-o privesc.

Cătălin a venit după o oră, chemat de mama. A intrat în curte cu aerul ăla al lui de om prins, dar care tot se ține tare.

„Măi, frate, nu eu am cerut…”

„Taci,” i-am zis. „Măcar acum taci.”

Mama s-a ridicat și s-a pus în fața lui, de parcă eu eram străinul.

„Să nu țipi la el în curtea mea!”

Curtea mea. Vorba asta m-a sfâșiat.

Mihaela, care până atunci nu intervenise, a zis cu voce joasă, dar atât de rece că m-am cutremurat:

„Nu e vorba doar de casă. E vorba că ne-ați folosit.”

Mama s-a înroșit.

„Vai, dar ce socoteli faceți! Eu v-am rugat? Ați făcut pentru familie.”

Atunci m-am aprins și eu. Am spus lucruri grele. Că ne-a mințit. Că și-a bătut joc. Că ne-a luat anii și banii și i-a pus în brațele celui care n-a ridicat un cui. Cătălin țipa și el, că mereu eu am fost favoritul, că acum e și rândul lui. Minciuni, frustrări vechi, toate au ieșit la suprafață în zece minute mizerabile.

Am plecat fără să mai mâncăm, fără să mai luăm nimic. Pe drum, Mihaela plângea în liniște. Eu nu puteam scoate un cuvânt.

De atunci, familia noastră nu mai e familie. Cu mama vorbesc rar, sec. Cu Cătălin deloc. La sărbători ne trimitem mesaje scurte, ca niște străini obligați de împrejurare. Iar acasă, între mine și Mihaela, s-a așezat ceva greu.

Nu pentru că mă învinovățește zilnic. Din contră. Aproape că asta mă omoară.

Ea doar mai spune uneori, când plătim o rată sau când copilul cere ceva și facem calcule:

„Dacă aveam banii ăia…”

Și se oprește.

Iar eu știu continuarea.

Mă macină că n-am ascultat-o. Că am confundat respectul cu orbirea. Că am vrut să fiu băiat bun și mi-am pus nevasta să tragă pentru o casă care acum nici măcar nu mai e, în vreun fel, a noastră. Uneori mă gândesc să-i cer mamei banii investiți. Alteori mi se face rușine și de gândul ăsta. Cum să ceri bani de la propria mamă? Dar cum să înghiți așa ceva?

Poate că durerea cea mai mare nu e pierderea banilor. E că în ziua aia am înțeles exact cât valoram, de fapt, în ochii ei.

Spuneți-mi voi, ce ați fi făcut în locul meu? Se mai repară ceva după o nedreptate din asta sau doar înveți să trăiești cu ea?