„Dă-te la o parte, asta e treaba unui bărbat,” spunea tatăl meu soțului meu când încerca să ajute la grătar

Până la vârsta de trei ani, am crezut că numele meu era „Dovlecel.” Tatăl meu, Gheorghe, mă numea mereu așa. Era termenul lui special de alint pentru mine și mă făcea să mă simt iubită și prețuită. Mama mea, Maria, zâmbea adesea și dădea din cap la acest apelativ, dar nu l-a corectat niciodată. Era secretul nostru de familie.

Pe măsură ce am crescut, lumea din jurul meu a început să se schimbe. Când am ajuns adolescentă, apelativul afectuos al tatălui meu a început să pară mai degrabă un relicv al unei vremuri mai simple. Gheorghe era un om tradiționalist, fixat în obiceiurile sale, și avea idei foarte clare despre rolurile de gen. Credea că bărbații ar trebui să se ocupe de treburile grele și femeile de casă. Această credință se extindea la fiecare aspect al vieților noastre, inclusiv la grătarele de familie.

În fiecare vară, organizam un mare grătar în curtea noastră. Prieteni și familie se adunau, bucurându-se de vremea caldă și mâncarea bună. Tatăl meu era cel care se ocupa de grătar, întorcând burgerii și cârnații cu o mână pricepută. Era domeniul lui și era foarte mândru de asta.

Când l-am cunoscut pe Gabriel, viitorul meu soț, am fost imediat atrasă de bunătatea și natura lui blândă. Era diferit de tatăl meu în multe feluri, dar îl iubeam pentru asta. Gabriel era mereu dornic să ajute, fie că era vorba de bucătărie sau de treburile din curte. Nu vedea sarcinile împărțite pe gen; doar voia să dea o mână de ajutor.

Prima dată când Gabriel a oferit să-l ajute pe tatăl meu la grătar, reacția lui Gheorghe a fost rapidă și dismisivă. „Dă-te la o parte, asta e treaba unui bărbat,” a spus el aspru. Gabriel a părut surprins, dar nu a argumentat. A dat doar din cap și s-a retras, lăsându-l pe tatăl meu să-și continue treaba.

Această situație s-a repetat în fiecare vară. Gabriel oferea să ajute, iar tatăl meu refuza. A devenit un punct de tensiune între noi. Puteam vedea durerea în ochii lui Gabriel de fiecare dată când era respins și îmi rupea inima. Am încercat să vorbesc cu tatăl meu despre asta, dar era încăpățânat. „Așa sunt lucrurile,” spunea el.

Pe măsură ce anii au trecut, tensiunea a crescut. Gabriel și cu mine ne-am căsătorit și am început propria noastră familie. Am avut doi copii frumoși, Victoria și Mihai. Voiam ca ei să crească într-o casă unde își vedeau părinții lucrând împreună ca egali. Dar de fiecare dată când mergeam la părinții mei pentru un grătar, vechile tipare reapăreau.

Într-o vară, când Victoria avea opt ani și Mihai șase, am mers la casa părinților mei pentru un alt grătar. Ca de obicei, Gabriel a oferit să ajute la grătar și ca de obicei, tatăl meu a refuzat. Dar de data aceasta, ceva s-a schimbat. Victoria s-a uitat la bunicul ei și a spus: „De ce nu-l lași pe tati să ajute? E foarte bun la gătit.”

Tatăl meu a părut surprins pentru un moment, dar s-a redresat rapid. „Pentru că asta e treaba unui bărbat,” a spus el ferm.

Victoria a încruntat sprâncenele dar nu a mai spus nimic. Mai târziu în acea seară, în timp ce ne întorceam acasă, m-a întrebat de ce bunicul nu-l lasă pe tati să ajute la grătar. M-am străduit să găsesc un răspuns care să aibă sens.

„Așa e bunicul,” am spus în cele din urmă. „Are propriile lui idei despre cum ar trebui să fie lucrurile.”

Victoria nu părea mulțumită de acel răspuns și nici eu nu eram. Tensiunea dintre Gabriel și tatăl meu a continuat să crească până când a atins un punct critic.

Într-o zi, după o altă încercare eșuată de a ajuta la grătar, Gabriel a cedat în cele din urmă. „M-am săturat de asta,” a spus el furios. „M-am săturat să fiu tratat ca și cum nu aș fi suficient de bun.”

Tatăl meu părea șocat dar nu a spus nimic. Gabriel a ieșit furtunos din curte, lăsându-mă pe mine acolo în tăcere uluită.

În acea noapte, Gabriel și cu mine am avut o discuție lungă. Mi-a spus cât de mult îl doare să fie respins constant de tatăl meu. Se simțea ca și cum nu ar fi fost niciodată suficient de bun în ochii lui Gheorghe.

Nu știam ce să spun. Îi iubeam atât pe Gabriel cât și pe tatăl meu, dar diferențele lor păreau insurmontabile.

În cele din urmă, Gabriel a decis că nu mai putea continua să se pună în acea situație. Am încetat să mai participăm la grătarele de familie cu totul. A fost o decizie dureroasă, dar părea singura modalitate de a ne păstra fericirea familiei noastre.

Ani mai târziu, privind înapoi la acele veri, nu pot să nu simt un sentiment de pierdere. Grătarele care odată ne aduceau împreună ne-au despărțit în cele din urmă.