Casa de la răscruce: Între trecut și viitor

— Nu pot să cred că tu chiar vrei să vinzi totul, Ilinca! Ai uitat cum alergam pe holurile astea? Cum ne ascundeam sub masa din bucătărie când venea tata acasă nervos?

Vocea mea răsună spartă în sufrageria rece, printre mobilele vechi care încă păstrează mirosul de lemn lăcuit și amintiri prăfuite. Ilinca mă privește cu ochii umezi, dar încăpățânați. Stă rezemată de ușa care scârțâie la fiecare adiere, ca o rană veche ce nu se mai închide.

— Nu am uitat, Radu. Dar nu mai suntem copii. Facturile nu se plătesc cu amintiri. Și nici nu pot să mai vin aici, să simt că mă sufoc de fiecare dată când văd poza mamei pe perete.

Îmi mușc buza, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În colțul camerei, lampa cu abajur verde pâlpâie slab, ca o inimă obosită. Casa asta a fost tot ce am avut după ce părinții au murit în accidentul acela stupid, pe drumul spre Sinaia. Aveam 23 de ani atunci, Ilinca abia terminase liceul. Ne-am agățat unul de altul și de pereții ăștia ca de o barcă pe furtună.

— Știi bine că nu e vorba doar de bani, continuă Ilinca, vocea ei tremurând. E despre noi. Despre faptul că nu mai știm să fim frați fără să ne certăm. Că fiecare vizită aici se termină cu reproșuri.

Mă uit la ea și văd fetița care plângea după mine când plecam la facultate. Dar acum e o femeie cu riduri fine la ochi și cu inima plină de oboseală. Și eu? Eu sunt un bărbat de 32 de ani care încă nu știe dacă e pregătit să lase trecutul să plece.

— Dacă vindem casa, ce ne mai leagă? întreb încet. O să fim doar doi străini care își trimit mesaje de Crăciun?

Ilinca oftează și se așază pe canapeaua veche, aceeași pe care mama cosea mileuri duminica dimineața.

— Poate că tocmai asta ne trebuie, Radu. Să nu mai fim prizonierii locului ăstuia. Să ne construim propriile vieți, fără să ne simțim vinovați că nu suntem ca ai noștri.

Tăcerea apasă greu între noi. Afară, vântul bate crengile castanului din curte de geam, ca un ceas care numără timpul rămas până la decizie.

În ultimele luni, casa a devenit un câmp de luptă. Eu vin aici în fiecare weekend, încercând să repar ce se mai poate: o țeavă spartă, o ușă care nu se mai închide bine. Ilinca vine rar, doar când trebuie să semneze ceva sau să ia câte o cutie cu lucruri vechi. Vecinii ne privesc cu milă sau curiozitate, ca pe niște copii rătăciți care nu știu ce vor.

— Ți-ai găsit deja apartament? întreb brusc, fără să vreau să aflu răspunsul.

Ilinca dă din cap încet.

— Da. În Titan. E mic, dar e al meu. Nici nu știi cât am visat la asta: să nu mai depind de nimeni, nici măcar de amintirile astea care mă dor.

Simt un gol în stomac. Pentru ea e simplu: trecutul doare prea tare ca să-l mai poată duce. Pentru mine… dacă las casa asta să plece, parcă îi trădez pe ai noștri. Parcă mă trădez pe mine.

— Și dacă mâine găsim un cumpărător? Ce facem cu toate lucrurile? Cu biblioteca tatei? Cu pianul mamei?

Ilinca ridică din umeri.

— Le împărțim. Sau le donăm. Nu putem lua totul cu noi.

Mă ridic și mă plimb nervos prin cameră. Pe perete, poza noastră din clasa a patra: eu cu breton strâmb și Ilinca cu două codițe împletite stângaci de mama. Mă uit la chipurile noastre și mă întreb când am devenit atât de străini.

În seara aceea, după ce Ilinca pleacă trântind ușa, rămân singur în casa tăcută. Mă așez pe podea și las amintirile să mă inunde: mirosul de cozonac din Ajun, râsul mamei când dansam prin bucătărie, vocea gravă a tatălui citind povești la lumina veiozei.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Ilinca: „Am vorbit cu agentul imobiliar. Vine joi să vadă casa.”

Îmi vine să urlu, dar nu pot decât să privesc pereții goi și să mă întreb dacă nu cumva pierdem mai mult decât niște cărămizi și lemne vechi.

În zilele următoare, fiecare colț al casei devine un câmp minat de amintiri: dulapul cu hainele mamei încă miroase a parfum ieftin; biroul tatei e plin de notițe vechi și pixuri uscate; în pod găsesc cutii cu jucării rupte și scrisori din taberele copilăriei.

Joi dimineață, agentul — domnul Popescu — apare punctual, cu zâmbet profesional și privire evaluativă.

— Casa are potențial mare pentru renovare! Zona e bună…

Nu-l ascult. Mă uit la Ilinca: e palidă și-și frământă mâinile. Pentru prima dată văd că nici pentru ea nu e ușor.

După ce agentul pleacă, rămânem amândoi în curte.

— Poate ar trebui să mai așteptăm… spun eu încet.

Ilinca mă privește lung.

— Sau poate ar trebui să ne dăm voie să mergem mai departe.

Nu știu ce e corect. Nu știu dacă există un răspuns bun sau doar variante mai puțin dureroase. Seara aceea ne găsește tăcuți, fiecare cu gândurile lui, privind casa luminată slab din stradă.

Poate că uneori trebuie să pierzi ceva ca să poți construi altceva. Sau poate că acasă nu e un loc, ci oamenii pe care îi iubești — chiar dacă uneori îi rănești fără să vrei.

Mă întreb: voi putea vreodată să las trecutul în urmă fără să simt că mă pierd pe mine însumi? Voi reuși să fiu frate pentru Ilinca chiar și fără zidurile acestei case între noi?