Casa din strada Vișinului: Povara unei moșteniri

— Pregătește-te, vine mama cu Radu. Vor să vorbească despre casă, mi-a șoptit Ana, soția mea, în timp ce privea pe fereastră cum două siluete se apropiau pe aleea acoperită de frunze. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Casa din strada Vișinului nu era doar o clădire veche cu două camere și o grădină sărăcăcioasă. Era locul unde ne-am crescut durerile și bucuriile, unde tata a plantat primul cireș și unde mama încă mai păstra borcanele cu dulceață în pivniță.

Radu a intrat primul, cu pași apăsați. Mama, cu basmaua legată strâns sub bărbie, părea mai mică decât o știam. — Hai, să nu ne lungim, a început Radu, privindu-mă direct. Știi bine că tata a zis mereu că eu ar trebui să rămân cu casa. Tu ai plecat la oraș, ai viața ta. Eu am rămas aici, am avut grijă de ei.

Am simțit cum mă înroșesc. Era adevărat. Eu am fugit de sat imediat după liceu, am vrut altceva. Dar casa asta… era și a mea. — Nu vreau să ne certăm, am spus încet. Dacă pentru tine contează atât de mult, ia tu partea mea din moștenire. Eu mă descurc.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi. — Ești sigur, Ilinca? Nu vreau să vă certați din cauza mea sau a casei. Tata ar fi vrut să fim uniți.

— Sunt sigură, mamă. Radu are nevoie mai mare de ea.

Așa s-a încheiat discuția atunci. Am semnat actele la notar, i-am cedat partea mea lui Radu. Am plecat acasă cu un gol în suflet, dar și cu sentimentul că am făcut ceea ce trebuia.

Dar viața nu e niciodată atât de simplă. După câteva luni, Radu a început să bea tot mai mult. A pierdut serviciul la combinat și a început să vândă din lucrurile casei: întâi mobila veche din sufragerie, apoi bicicleta tatei și chiar covorul persan pe care mama îl primise la nuntă. Mama m-a sunat plângând: — Ilinca, nu mai pot. Radu nu mă ascultă, vrea să vândă și casa.

Am venit într-o noapte cu trenul de la București. L-am găsit pe Radu beat criță în curte, urlând la cer că toți l-au trădat. — Tu ai plecat! Tu nu știi ce-i aici! M-ai lăsat singur cu bătrânii și-acum vii să-mi spui ce să fac?

Am încercat să-l liniștesc, dar nu m-a ascultat. Mama stătea în pragul ușii, tremurând. În acea noapte am luat o decizie care avea să schimbe totul: am vorbit cu notarul și am găsit o cale legală prin care casa să revină pe numele meu, cu acordul mamei și al lui Radu (care avea nevoie disperată de bani și a acceptat). I-am dat lui partea lui în bani și am rămas eu cu casa.

De atunci, familia noastră s-a rupt. Radu nu mi-a mai vorbit luni întregi. Mama venea rar la București, iar când o făcea plângea mereu după casă și după vremurile când eram toți împreună la masă.

Casa din strada Vișinului stă acum goală. Merg uneori acolo și mă plimb prin camerele reci, ating pereții scorojiți și încerc să-mi amintesc râsetele noastre de copii. Mă uit la cireșul bătrân din curte și mă întreb dacă tata ar fi fost mândru de mine sau dacă m-ar fi judecat pentru că am ales liniștea în locul unei familii unite.

Ana mă întreabă uneori: — De ce nu vinzi casa? Nu vezi că te macină?

Nu pot. E singura legătură care a mai rămas între mine și copilăria mea, între mine și părinții mei.

Într-o zi, Radu mi-a trimis un mesaj: „Sper că ești fericită acum.” Atât. Fără explicații, fără reproșuri directe. Dar fiecare cuvânt m-a durut ca o rană deschisă.

M-am întrebat de sute de ori dacă am făcut bine sau rău. Dacă nu cumva am fost egoistă când am luat casa înapoi sau dacă pur și simplu am încercat să salvez ce se mai putea salva din trecutul nostru.

Poate că fiecare familie are casa ei din strada Vișinului – acel loc unde se adună toate regretele și speranțele nespuse.

Oare câți dintre noi au curajul să recunoască atunci când greșesc? Sau poate că nu există decizii corecte când vine vorba de familie și trecut… Ce ați fi făcut voi în locul meu?