„Am cerut-o în căsătorie pe prietena mea în public, dar ea a spus nu. Relația noastră s-a terminat?”

Am crezut întotdeauna că respectarea promisiunilor este fundamentul încrederii, iar încrederea este baza iubirii. De aceea, în ciuda nenumăratelor nopți petrecute privind la manuale pe care abia le înțelegeam, nu am renunțat niciodată la facultate. Îi promisesem Ioanei că voi absolvi, și intenționam să îmi respect promisiunea.

Ioana și cu mine ne-am întâlnit în timpul orientării pentru boboci la universitate. Ea studia pentru a deveni asistentă medicală, iar eu eram un student nedecis, încă încercând să îmi dau seama ce vreau de la viață. Ne-am înțeles imediat, atrași unul de celălalt prin simțul nostru comun al umorului și dragostea mutuală pentru muzica rock de odinioară. Până la sfârșitul primului nostru semestru, eram de nedespărțit, iar în al doilea an ne-am mutat în același cămin.

Pe măsură ce facultatea avansa, drumul Ioanei părea clar. Excela în cursurile ei, petrecea nopți voluntariind la spitalul local și era președinta asociației studenților asistenți medicali. Între timp, eu mă luptam să îmi găsesc pasiunea, alegând în cele din urmă o diplomă în afaceri pentru că părea practică.

În ciuda diferențelor din viețile noastre academice, relația noastră înflorise. Sau așa credeam. O iubeam profund și credeam că și ea simte la fel. Pe măsură ce se apropia absolvirea, am decis că o voi cere în căsătorie. Părea modul perfect de a începe următorul nostru capitol împreună.

Am plănuit să o cer în căsătorie la ceremonia de absolvire. Avea să fie un gest public, o demonstrație a încrederii mele în dragostea noastră. Am cumpărat inelul, mi-am repetat cuvintele și am așteptat momentul când numele noastre urmau să fie strigate împreună pe măsură ce traversam scena.

Ziua era luminoasă și clară, familiile noastre în public, și viitorul nostru înaintea noastră. Pe măsură ce numele noastre erau strigate, am prins mâna Ioanei, trăgând-o spre centrul scenei. Mulțimea părea să simtă că se întâmplă ceva și a căzut într-o anticipare tăcută.

“Ioana,” am început, vocea mea tremurând ușor de nervi. “Am trecut prin atât de multe împreună. Nu îmi pot imagina viața fără tine. Vrei să te căsătorești cu mine?”

Tăcerea care a urmat a fost asurzitoare. Ioana m-a privit, expresia ei fiind un amestec de șoc și altceva pe care nu l-am putut identifica. Apoi, blând, dar ferm, a spus, “Nu pot, Justin. Îmi pare rău.”

Murmurul mulțimii s-a transformat într-un vuiet de șoapte pe măsură ce Ioana s-a îndepărtat, lăsându-mă în genunchi singur cu inelul încă în mână. Restul ceremoniei a trecut într-o ceață. Nu îmi amintesc să fi primit diploma sau felicitările de la prieteni și familie. Tot ce puteam vedea era spatele Ioanei care se îndepărta.

Am vorbit mai târziu, departe de ochii și urechile tuturor celorlalți. Mi-a spus că mă iubește, dar nu era pregătită pentru căsătorie. Simțea că suntem prea tineri, încă la începutul vieții. Voia să exploreze mai mult înainte de a se stabili.

Am înțeles cuvintele ei, dar ele au făcut puțin pentru a alina durerea respingerii. Natura publică a propunerii mele nu doar că o jenase, dar pusese o tensiune neașteptată pe relația noastră. Am încercat să trecem peste, dar lucrurile nu au mai fost la fel. Am absolvit, dar în decurs de un an, ne-am îndepărtat unul de celălalt. Ultima dată când am auzit, ea luase un job de asistentă medicală în alt județ.

Păstrez inelul într-un sertar, un memento al unei promisiuni pe care am respectat-o, dar poate că nu ar fi trebuit să o fac vreodată. Uneori dragostea nu este de ajuns, și uneori un gest grandios este pur și simplu prea grandios.