Banii de ziua mea pentru prietenul meu – o decizie care a schimbat totul

— Mihai, unde sunt banii de la bunica? Ai grijă, să nu-i pierzi! — vocea mamei răsuna din bucătărie, dar eu nu-i răspundeam. Îi țineam strâns în buzunarul de la pantaloni, simțind hârtia mototolită și rece. Aveam șase ani și, în ziua aceea, lumea mea era un amestec de baloane colorate, tort cu ciocolată și priviri pline de așteptări.

Dar nu mă puteam bucura. Îl văzusem pe Călin, colegul meu de la grădiniță, stând pe banca din fața blocului, cu ochii roșii și genunchii juliți. Îl știam vesel, mereu pus pe șotii, dar azi părea altcineva. M-am apropiat încet, cu inima bătându-mi tare.

— Ce-ai pățit, Călin? De ce plângi?

A ridicat privirea spre mine, încercând să-și șteargă lacrimile cu mâneca murdară.

— Tata a zis că nu mai avem bani de mâncare… și că poate trebuie să ne mutăm. Mama plânge toată ziua. Nu mai vreau să merg la grădiniță, Mihai. Mi-e rușine.

Mi s-a strâns stomacul. Nu știam ce să spun. M-am gândit la tortul meu, la cadourile primite, la banii pe care îi strânsesem de la rude. Ce rost aveau toate dacă prietenul meu suferea?

Seara, când toți ai mei se adunaseră în jurul mesei, am scos banii și i-am pus în fața mamei.

— Vreau să-i dau lui Călin. Are nevoie mai mult decât mine.

Tata a izbucnit:

— Mihai, nu e treaba ta! Nu poți rezolva tu problemele altora!

Mama a oftat adânc, uitându-se la mine cu ochii umezi:

— Ești un copil bun, dar nu poți salva lumea, puiule.

— Dar pot să-l ajut pe Călin, nu? Dacă toți am face ceva mic, poate ar fi mai bine pentru toți.

A fost liniște. Tata s-a ridicat nervos și a ieșit pe balcon. Mama m-a luat în brațe, dar simțeam că nu mă înțelege cu adevărat. În noaptea aceea, am adormit cu gândul la Călin și la ochii lui triști.

A doua zi, am ieșit cu mama și am bătut la ușa lui Călin. Mama lui ne-a deschis, cu fața obosită și privirea pierdută. I-am întins plicul cu bani.

— Sunt de la Mihai… de ziua lui. Vrea să vă ajute.

Femeia a început să plângă. M-a strâns la piept și mi-a șoptit:

— Ești un înger, Mihai. Nu știi cât înseamnă asta pentru noi.

În zilele următoare, vestea s-a răspândit prin tot cartierul. Vecina de la trei, doamna Stanciu, a venit cu o sacoșă de alimente. Domnul Ilie, care mereu părea morocănos, a adus niște haine pentru Călin. Chiar și copiii din bloc au început să adune jucării și rechizite.

Dar nu toți au fost de acord. Tata a început să se certe cu mama tot mai des.

— Nu vreau să ne implicăm! Nu e problema noastră! Dacă ne cer și alții ajutorul, ce facem? Suntem și noi abia la limită!

Mama îi răspundea calm:

— Dacă nu ne ajutăm între noi, cine o va face? Nu vezi că și Mihai a înțeles asta?

Eu îi ascultam pe furiș, cu inima strânsă. Mă simțeam vinovat că am pornit cearta. Într-o seară, tata a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și a oftat greu.

— Mihai, știi… când eram de vârsta ta, și eu am primit ajutor de la vecini. Poate că ai dreptate. Dar lumea e grea, și nu toți sunt buni. Trebuie să fii atent.

L-am privit în ochi și i-am spus:

— Dar dacă nu încercăm, cum știm cine e bun?

A zâmbit trist și m-a mângâiat pe cap. Din ziua aceea, tata a început să se schimbe. A ajutat-o pe mama să organizeze o strângere de fonduri pentru familia lui Călin. Au venit oameni din tot cartierul, fiecare cu ce a putut: bani, mâncare, haine. Chiar și primarul a auzit de povestea noastră și a venit să vadă ce se întâmplă.

Într-o după-amiază, când soarele apunea peste blocurile gri, Călin a venit la mine cu un zâmbet larg.

— Mihai, tata a găsit de muncă! Nu mai plecăm nicăieri. Și mama zâmbește din nou.

Am sărit amândoi în sus de bucurie. Pentru prima dată, am simțit că lumea poate fi mai bună dacă avem curaj să facem primul pas.

Dar nu totul era roz. Unii vecini au început să murmure că „se face prea mult tam-tam”, că „nu e corect să-i ajutăm doar pe unii”. Am auzit-o pe doamna Popescu spunând:

— Azi e Călin, mâine cine știe cine mai vine să ceară!

M-am simțit din nou mic și neputincios. Dar mama mi-a spus:

— Nu toți vor înțelege, Mihai. Dar tu ai făcut ce era corect.

Acum, când mă uit înapoi, mă întreb: oare câți copii ca mine ar avea curajul să-și dea banii de ziua lor pentru un prieten? Și câți adulți ar avea curajul să-i urmeze? Poate că nu putem schimba lumea dintr-o dată, dar putem schimba lumea cuiva. Voi ce ați face în locul meu?