De ce mama gătea pentru soțul meu: O noapte care mi-a schimbat viața

— Nu mai suport, mamă! De ce gătești mereu pentru Vlad? Nu vezi că nici nu-i place mâncarea ta? am izbucnit într-o seară, trântind geanta pe holul apartamentului nostru mic din Ploiești. Mama s-a oprit din tocat ceapa, cu ochii umezi, dar nu a spus nimic. Vlad, ca de obicei, s-a retras în dormitor, evitând conflictul.

Mă simțeam captivă între două lumi: una a tradițiilor, a mirosului de sarmale și a vocii mamei care mă chema la masă, și alta a visurilor mele de libertate, departe de tot ce însemna familie și rutină. Când eram mică, juram că nu voi ajunge ca ea, mereu cu șorțul pe ea, mereu sacrificându-se pentru ceilalți. Dar după ce tata a murit, mama s-a mutat la noi, iar eu am simțit că nu mai am aer.

Vlad era calm, calculat, genul de bărbat care nu ridica vocea niciodată. Dar, în ultima vreme, îl simțeam tot mai distant. Nu mai râdea la glumele mele, nu mă mai lua în brațe când veneam obosită de la muncă. În schimb, mama îi punea farfuria preferată pe masă, îi aducea ceaiul exact cum îi plăcea și îi șoptea lucruri la ureche, de parcă eu nici nu existam.

Într-o seară de noiembrie, am plecat de la birou mai devreme. Ploua mocănește, iar orașul era gri și rece. Am urcat scările blocului cu inima strânsă, simțind că ceva nu e în regulă. Când am deschis ușa, am auzit râsete din bucătărie. M-am oprit în prag, nevăzută, și am ascultat.

— Vlad, să nu-i spui niciodată Mariei, dar rețeta asta e de la bunica ta, nu de la mine, a șoptit mama, zâmbind complice. Vlad a râs încet.

— Știu, mamă-soacră, dar dacă Maria ar ști cât de mult înseamnă pentru mine gustul copilăriei, poate nu s-ar mai supăra pe noi.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mama și Vlad aveau un secret. Unul care mă excludea. Am intrat brusc în bucătărie, cu ochii în lacrimi.

— Ce se întâmplă aici? De ce nu pot și eu să fac parte din… din povestea asta? am strigat, tremurând.

Mama s-a ridicat încet și m-a privit cu o blândețe pe care nu o mai văzusem de mult.

— Maria, tu ai fugit mereu de tot ce înseamnă acasă. Vlad… el are nevoie de rădăcini. Eu doar încerc să-i dau ce nu ai vrut tu să-i oferi: sentimentul de familie.

— Dar eu sunt familia lui! am urlat, simțind că mă prăbușesc.

Vlad s-a apropiat și mi-a luat mâna.

— Maria, nu e vorba despre mâncare. E despre cum mă simt aici. Când eram mic, mama mea nu gătea niciodată. Nu aveam cine să-mi spună povești la masă. Când mama ta a început să gătească pentru mine, am simțit, pentru prima dată, că aparțin cuiva.

Am izbucnit în plâns. Toată furia, toată neputința, toate frustrările mele s-au revărsat în acea bucătărie mică, sub privirile lor împăcate. Mama m-a îmbrățișat, iar Vlad m-a ținut strâns. Pentru prima dată, am înțeles că nu e vorba despre control sau despre tradiții, ci despre nevoia fiecăruia de a simți că aparține undeva.

În zilele următoare, am început să gătesc împreună cu mama. Am râs, am plâns, am învățat rețete și am ascultat povești despre bunici și străbunici. Vlad era fericit, iar eu am simțit, pentru prima dată după mult timp, că nu mai fug de mine însămi.

Dar rana rămâne. Încă mă întreb: de ce ne e atât de greu să ne acceptăm unii pe alții, cu tot cu bagajul nostru? Oare cât de mult trebuie să renunțăm la noi înșine ca să fim cu adevărat o familie?