Casa care ne-a rupt: Povestea unei moșteniri blestemate
— Ori vindem casa, ori nu mai vorbim niciodată! vocea Ioanei a spart liniștea din sufrageria veche, cu tapetul scorojit și mirosul de mere coapte care plutea încă din copilărie. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește direct în piept. Nu-mi venea să cred că ajunseserăm aici, după atâția ani în care ne-am sprijinit unul pe altul, după toate verile petrecute pe prispa casei, râzând și visând la viitor.
— Ioana, nu poți să vorbești serios… e casa noastră! E tot ce ne-a rămas de la mama și tata! am încercat să-mi stăpânesc vocea, dar tremura ca o frunză în vânt.
Ea s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns și oboseală. — Nu mai pot, Vlad. Nu mai pot să vin aici și să simt că totul s-a oprit în loc. Eu am nevoie de bani, tu ai nevoie de amintiri. Dar nu putem trăi amândoi în trecut.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ioana avea dreptate, într-un fel. După ce tata a murit de cancer și mama s-a stins la câteva luni după el, casa rămăsese ca un muzeu al durerii. Fiecare colț ascundea o poveste: masa unde tata citea ziarul, fotoliul mamei cu păturica ei preferată, raftul cu borcane de dulceață pe care le făceam împreună în fiecare toamnă. Dar pentru Ioana, toate astea deveniseră poveri.
— Și dacă vindem? Ce facem cu noi? am întrebat încet.
— Ne salvăm, Vlad. Ne eliberăm. Poate așa putem să fim din nou frați, fără să ne certăm la fiecare pas.
Am tăcut. În mintea mea se derulau scene din copilărie: cum alergam desculți prin grădină, cum ne ascundeam sub masă când părinții se certau din cauza banilor, cum plângeam amândoi când tata a plecat prima dată la muncă în Italia. Mereu am fost împreună. Dar acum, casa asta ne despărțea.
În zilele următoare, discuțiile s-au transformat în certuri. Ioana voia să vândă cât mai repede, să-și ia un apartament în București și să înceapă o viață nouă. Eu nu puteam să-mi imaginez că altcineva va dormi în patul părinților mei sau că va dărâma cireșul din curte. Am încercat să găsesc soluții: să o cumpăr eu pe partea ei, să o închiriez, să facem o pensiune. Dar Ioana nu voia compromisuri.
— Tu nu înțelegi! Nu vreau să mai vin niciodată aici! Nu vreau să mă mai doară! mi-a strigat într-o seară, trântind ușa după ea.
Am rămas singur în casă, cu ecoul pașilor ei stingându-se pe alee. Am plâns ca un copil. M-am simțit trădat, abandonat, dar și vinovat. Poate că eram egoist. Poate că mă agățam prea tare de trecut.
În sat, lumea a început să vorbească. Unchiul Gheorghe a venit la poartă să mă sfătuiască:
— Vlad, nu lăsa casa să vă dezbine. Părinții voștri n-ar fi vrut asta.
Dar ce ar fi vrut ei? Să fim fericiți? Să păstrăm tradiția? Să nu ne certăm pentru bani? Nici eu nu mai știam ce e corect.
Au urmat luni de tăcere între mine și Ioana. De Crăciun, am venit singur la casa părintească. Am aprins focul în sobă și am pus colinde la radio, ca pe vremuri. M-am uitat la poza noastră de familie de pe perete și am simțit că nu mai aparțin nicăieri. Am scris atunci o scrisoare pentru Ioana:
„Dragă Ioana,
Nu știu dacă ai să mă ierți vreodată că mă încăpățânez să țin de casa asta. Pentru mine e tot ce am mai drag. Dar dacă pentru tine e doar o rană deschisă, poate că ar trebui să te las să pleci. Poate că uneori iubirea înseamnă să renunți.”
A doua zi am pus casa la vânzare. Când i-am spus Ioanei, a plâns în hohote la telefon. — Îmi pare rău, Vlad… Nu vreau să te pierd.
— N-o să mă pierzi. O să fim frați mereu. Dar poate că trebuie să învățăm să fim frați altfel.
Casa s-a vândut repede. În ziua în care am predat cheile noilor proprietari, am stat cu Ioana pe bancă în curte și am tăcut mult timp. Apoi ea m-a luat de mână:
— Îți promit că n-o să uit niciodată ce am trăit aici. Dar vreau să construim ceva nou împreună.
Am plecat din sat cu inima grea, dar și cu speranța că poate, într-o zi, vom putea vorbi despre casa noastră fără lacrimi.
Acum mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza unei moșteniri? Merită să pierzi legătura cu singura ta soră pentru niște ziduri și amintiri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?