Casa copilăriei mele a devenit o închisoare: Povestea unei surori trădate

— Nu pot să cred, Radu! Cum poți să-mi ceri chirie pentru casa în care am crescut amândoi? vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Stăteam în mijlocul sufrageriei, printre mobilele vechi ale părinților noștri, cu mirosul de lemn bătrân și amintiri care mă sufocau. Radu, fratele meu mai mare, se uita la mine cu o răceală pe care nu i-o cunoșteam.

— Irina, nu e vorba doar despre tine. Trebuie să fiu responsabil. Casa asta e acum a mea, și am cheltuieli. Nu pot să te las să stai aici pe gratis, mi-a răspuns el, evitând să mă privească în ochi.

Nu-mi venea să cred. După ce părinții noștri au murit într-un accident de mașină acum doi ani, am rămas doar noi doi. Casa din Pitești, cu grădina plină de trandafiri ai mamei și cu mirosul de cafea proaspătă al tatălui, era tot ce mai aveam din copilăria noastră. Când am aflat că testamentul lăsa casa lui Radu, nu m-am gândit niciodată că el va profita de asta. Credeam că vom rămâne împreună, că ne vom sprijini reciproc.

— Dar eu nu am unde să mă duc! Știi bine că salariul meu de la bibliotecă abia îmi ajunge pentru mâncare. Cum să-ți plătesc chirie? am încercat să-l fac să înțeleagă, dar el a rămas impasibil.

— Nu e problema mea, Irina. Dacă nu poți plăti, va trebui să-ți cauți altceva. Eu am nevoie de bani. Am și eu o familie acum, a spus el, iar cuvintele lui au căzut ca niște pietre grele peste sufletul meu.

Mi-am amintit de serile când stăteam amândoi pe canapea, uitându-ne la filme vechi și râzând până târziu. De cum mă apăra la școală când copiii râdeau de ochelarii mei. Unde dispăruse fratele acela? Cine era omul acesta care mă privea ca pe o străină?

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu el. Sora lui Radu, Adina, soția lui, mă evita. Când o întâlneam pe hol, își cobora privirea și grăbea pasul. Într-o seară, am auzit-o spunându-i lui Radu:

— Nu putem să o ținem aici la nesfârșit. Avem nevoie de spațiu pentru copii. Și oricum, nu e corect să profite de bunătatea ta.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai eram binevenită în propria mea casă. Am început să caut anunțuri de chirii pe internet, dar totul era prea scump pentru salariul meu modest. Prietena mea cea mai bună, Mihaela, m-a invitat să stau la ea o vreme, dar nu voiam să fiu povară nimănui.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la mama. Scrisul ei rotund și cald mi-a adus lacrimi în ochi: „Aveți grijă unul de altul. Casa asta e a voastră, a sufletelor voastre.” Am simțit un val de furie și tristețe. Cum putea Radu să uite ce ne-au învățat părinții?

Într-o ultimă încercare disperată, l-am rugat:

— Radu, te rog… dacă nu vrei să mă lași să stau aici fără chirie, măcar lasă-mă să plătesc ceva simbolic până îmi găsesc un rost. Nu vreau să profit de tine, dar nici nu pot să plec pe stradă.

El a oftat adânc:

— Irina, nu înțelegi… Adina e însărcinată din nou. Avem nevoie de bani și de spațiu. Nu mai e loc pentru tine aici.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am început să-mi strâng lucrurile în tăcere. Fiecare carte, fiecare fotografie era o rană deschisă. În ziua când am plecat, m-am uitat încă o dată la casa copilăriei mele. Am atins peretele rece și am șoptit:

— La revedere, mamă… la revedere, tată…

Mi-am găsit un mic apartament la marginea orașului, într-un bloc vechi cu pereți subțiri și vecini gălăgioși. Mihaela venea des pe la mine și încerca să mă înveselească.

— Nu merită lacrimile tale, Irina. O să vezi că viața îți va aduce altceva bun.

Dar serile erau grele. Mă uitam pe geam la luminile orașului și mă întrebam unde am greșit. De ce sângele nu mai înseamnă nimic? De ce banii pot rupe legături care păreau indestructibile?

Au trecut luni de zile până când am reușit să nu mai plâng când treceam pe lângă casa noastră. Radu nu m-a mai sunat niciodată. Doar de Crăciun mi-a trimis un mesaj sec: „Sărbători fericite.”

Acum încerc să-mi construiesc o nouă viață. Am început să scriu povești pentru copii la bibliotecă și copiii mă iubesc. Dar rana rămâne acolo, ascunsă sub zâmbete și vorbe frumoase.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi au pierdut totul din cauza banilor? Oare casa copilăriei mele va mai fi vreodată acasă pentru cineva? Sau rămâne doar o amintire dureroasă?

Poate că adevărata casă nu e un loc, ci oamenii care te iubesc. Dar ce faci când nici aceia nu-ți mai sunt aproape?