Întoarcerea în Casa Pustie: Cum Lăcomia Cumnatului Mi-a Spulberat Familia

— Ce cauți aici, Mariana? Nu ți-a ajuns cât ai lipsit? Acum vii să ne dai lecții?
Vocea lui Viorel răsuna în holul casei, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremurau pe valiza veche, aceeași cu care plecasem acum douăzeci de ani spre Italia, lăsând totul în urmă: părinți, surori, casa copilăriei. M-am întors cu speranța că voi găsi acasă liniștea pe care străinătatea nu mi-a putut-o oferi niciodată. Dar în loc de mirosul de cozonac și râsete, m-a întâmpinat un aer greu, plin de resentimente.

— E casa mea, Viorel. A noastră. Așa a zis tata când a murit. Să nu ne certăm niciodată pentru ea, să rămânem împreună…

Viorel a râs scurt, fără urmă de căldură. — Tata n-a știut ce vorbește. Tu ai ales să pleci. Noi am rămas aici, am avut grijă de tot. Acum vii să ceri partea ta? După atâția ani?

M-am uitat la sora mea, Lenuța. Ochii ei erau plecați, buzele strânse. Nu spunea nimic. Între noi se așternuse un zid invizibil, crescut încet, an cu an, alimentat de scrisori rare și telefoane scurte. Am simțit cum mă sufoc.

Am urcat în camera mea de altădată. Pereții erau goi, rafturile pustii. Tot ce lăsasem — fotografii, cărți, jucării — dispăruseră. În locul lor, hainele copiilor lui Viorel și Lenuța. Am închis ușa și am plâns în tăcere.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Viorel vorbea mereu despre bani: cât a investit el în casă, cât costă întreținerea, cum ar trebui să-mi vând partea dacă tot nu am de gând să mă mut definitiv. Sora mea tăcea sau schimba subiectul.

— Mariana, nu vezi că nu mai e loc pentru tine aici? — mi-a spus într-o seară Viorel, după ce copiii s-au culcat. — Ai trăit bine în Italia. Lasă-ne pe noi cu ale noastre.

— Nu e vorba de bani! — am izbucnit eu. — E vorba că suntem familie! Cum poți să vorbești așa?

Lenuța s-a ridicat brusc de la masă. — Gata! Nu mai pot! Mereu a fost vorba despre tine, Mariana! Când ai plecat, ai lăsat totul pe umerii mei! N-ai idee cât de greu ne-a fost!

Am simțit cum mi se rupe inima. Am vrut să-i spun că și mie mi-a fost greu printre străini, că am muncit nopți întregi ca să pot trimite bani acasă, că fiecare Crăciun fără ei a fost o rană deschisă. Dar cuvintele s-au blocat în gât.

Într-o zi am găsit actele casei într-un sertar încuiat. Viorel le schimbase fără știrea mea: casa era trecută doar pe numele lui și al Lenuței. Am simțit că mă prăbușesc.

— Cum ai putut? — am întrebat-o pe sora mea printre lacrimi.

— N-am avut de ales… Viorel a zis că altfel nu mai investește nimic aici… Copiii au nevoie de stabilitate…

— Dar eu? Eu nu mai contez?

A tăcut din nou.

Am început să mă simt străină în propria casă. Vecinii mă priveau ciudat: „A venit italianca”, șușoteau pe la colțuri. Unii mă întrebau dacă nu mi-e dor de „viața bună” din Italia. Nu știau cât de singură am fost acolo.

Într-o seară, am ieșit pe bancă în curte și l-am văzut pe Viorel vorbind la telefon:

— Da, dom’ inginer… Da, cred că putem vinde partea cealaltă… Nu-i problemă cu sora nevestei mele… Se rezolvă…

Atunci am înțeles: pentru el eram doar un obstacol între el și bani.

Am încercat să vorbesc cu mama la cimitir. I-am dus flori și i-am povestit totul printre suspine:

— Mamă, unde am greșit? De ce nu mai suntem familie?

Răspunsul nu a venit. Doar vântul care bătea printre cruci.

Într-o zi am primit o scrisoare de la notar: Viorel voia să mă oblige să-mi vând partea din casă sau să-l dau în judecată. Am simțit că tot ce am construit s-a năruit.

Am încercat să vorbesc cu Lenuța pentru ultima oară:

— Lenuța, tu chiar crezi că tata ar fi vrut să ajungem aici?

A plâns și ea.

— Nu știu… Poate că nu mai știm niciuna ce ar fi vrut tata…

Am plecat din nou din casa copilăriei mele, dar de data asta nu spre Italia, ci spre o garsonieră mică din oraș. Cu sufletul gol și inima frântă.

Mă întreb uneori: oare sângele chiar mai contează când banii devin mai importanți decât dragostea? Sau poate că familia e doar un cuvânt frumos până când trebuie să-l dovedești?