Casa fratelui meu, lacrimile mele: Povestea unei surori care și-a pierdut acasă

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, Dinu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care încă păstra mirosul de cozonac al mamei. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care nu mai aveam puterea să le ascund. Dinu stătea în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un străin.

— Jasmina, nu e vorba doar despre tine. Trebuie să fim realiști. Casa asta are cheltuieli, impozite, întreținere… Nu mai suntem copii, a spus el apăsat, evitând să mă privească direct.

Îmi venea să țip. Să-i spun că nu e vorba despre bani, ci despre noi. Despre tot ce am pierdut. Dar cuvintele mi se blocau în gât, ca o piatră grea.

Totul s-a schimbat după ce mama și tata au murit în accidentul acela stupid de mașină. Într-o clipă, lumea mea s-a prăbușit. Dinu a preluat totul: actele casei, facturile, responsabilitățile. Eu eram încă studentă la Litere, visătoare și pierdută printre cărți. El era deja „om mare”, cu serviciu la Primărie și o soție care nu mă suporta.

Primele luni după înmormântare au fost un haos de lacrimi și tăcere. Eu am rămas în casa copilăriei noastre, încercând să păstrez vie amintirea părinților. Dinu venea rar, mereu grăbit, mereu cu ochii pe ceas. Simțeam cum distanța dintre noi crește cu fiecare zi.

Apoi a venit discuția despre casă. Dinu și-a adus soția, pe Mirela, la o „vorbă serioasă”.

— Jasmina, trebuie să ne gândim la viitor. Casa asta e a noastră, dar tu locuiești aici singură. E normal să contribui la cheltuieli sau… să te gândești dacă nu vrei să te muți la chirie în altă parte, a spus Mirela cu voce dulceagă.

Am simțit cum mi se taie respirația. Cum adică „să mă mut”? Aici am crescut. Aici am râs cu tata când mi-a făcut sania din lemn. Aici mama m-a învățat să fac sarmale și să cos nasturi. Cum puteam fi dată afară din propria mea viață?

— Nu vreau să plec! am spus atunci, cu glas stins.

Dinu a oftat și a evitat să mă privească. În ochii lui am văzut pentru prima dată ceva străin: o răceală pe care nu i-o știam.

Zilele au trecut greu. Am început să simt casa ca pe o povară. Fiecare colț îmi amintea de ce nu mai aveam. M-am angajat ca profesoară suplinitoare la școala din sat, dar salariul abia îmi ajungea pentru mâncare și facturi. Dinu a insistat să semnez un contract de chirie „ca să fie totul legal”.

— E spre binele tău, Jasmina. Dacă vine Fiscul sau cineva întreabă… trebuie să avem acte în regulă, mi-a spus el într-o zi ploioasă de martie.

Am semnat cu mâna tremurândă. Parcă semnam renunțarea la copilăria mea.

Seara plângeam în camera mea mică, printre cărți vechi și fotografii îngălbenite. Îmi aminteam cum Dinu mă apăra când eram mică și băieții din sat mă tachinau. Cum mă lua de mână la serbările școlare și-mi spunea că sunt cea mai deșteaptă fată din lume.

Acum eram două străini sub același acoperiș al amintirilor.

Într-o duminică, l-am găsit pe Dinu în grădină, tăind crengile uscate ale cireșului bătrân.

— Ți-ai găsit altceva? m-a întrebat sec.

— Ce să-mi găsesc?

— O altă casă… Sau poate vrei să te muți la oraș? Mirela zice că ar fi mai bine pentru tine.

M-am uitat la el lung. Nu mai era fratele meu cel blând. Era un bărbat obosit, apăsat de griji și resentimente.

— Dinu… tu chiar vrei să plec?

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Nu știu ce vreau, Jasmina. Dar nu mai putem trăi în trecut.

M-am simțit ca o fantomă printre ruinele unei vieți care nu-mi mai aparținea. Prietenele mele din liceu erau plecate la București sau Cluj. Satul era tot mai pustiu; tinerii plecau la muncă în străinătate sau se pierdeau în alcool și bârfe.

Într-o seară am găsit scrisoarea mamei într-un sertar: „Aveți grijă unul de altul, orice s-ar întâmpla.” Am plâns ore întregi ținând foaia la piept.

Am încercat să vorbesc cu Dinu din nou.

— Ți-ai uitat promisiunea față de mama? l-am întrebat printre suspine.

— Nu e atât de simplu… Sunt datorii, sunt probleme… Mirela e însărcinată și avem nevoie de bani pentru apartament…

Atunci am înțeles: nu era doar despre mine sau despre el; era despre o lume care ne strivea pe amândoi sub greutatea responsabilităților și a visurilor pierdute.

Am început să caut chirie în orașul vecin. Am împachetat hainele mamei într-o valiză veche și am lăsat casa goală, ca un muzeu al durerii mele.

În ultima zi, am stat pe pragul casei și am privit apusul peste grădina unde alergam când eram copil.

Oare chiar trebuie să alegem între familie și supraviețuire? Sau poate că uneori viața ne forțează să ne pierdem rădăcinile ca să putem merge mai departe?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar voi putea oare vreodată să-l iert pe Dinu? Sau pe mine însămi?