Toată lumea credea că Andreea are nevoie de o carieră pentru a găsi împlinirea, dar au trecut cu vederea pasiunea ei pentru artă. Aflată la o răscruce de drumuri, a făcut o alegere care avea să o conducă pe un drum neașteptat. Aceasta este o poveste despre descoperirea de sine, vise neîmplinite și realitățile dure ale vieții.
Timp de zece ani, am navigat provocările de a fi căsătorită cu soțul meu, Andrei, care procrastinează perpetuu. Întârzierile sale constante și lipsa de motivație au transformat casa noastră într-un câmp de luptă al așteptărilor neîmplinite și al resentimentelor în creștere. Aceasta este povestea unei căsnicii erodate încet de inacțiune și vise neîmplinite.
Uneori, schimbarea pare imposibilă. La 70 de ani, mă aflu într-o depresie profundă pentru că nu am trăit niciodată cu adevărat propria mea viață.
În primul rând, ar trebui să menționez că provin dintr-un oraș mic. Nu îmi place viața de oraș. Aer curat, multe fructe și legume proaspete, trăind în ritmul meu și oameni simpli – acestea sunt lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la viața într-un oraș mic. Când fiul meu a împlinit 8 ani, tatăl lui ne-a părăsit. Apropo, ne-a părăsit pentru o femeie din oraș. A spus că
Am petrecut majoritatea vieții mele muncind în străinătate. Am câștigat un trai decent, deși mi-au lipsit copiii și familia enorm. Întotdeauna mi-am amintit că fac asta doar pentru ei, pentru a le asigura o viață bună. Nimeni altcineva nu ar fi avut grijă de asta în locul meu. În ultimii ani, a devenit din ce în ce mai greu să muncesc – nu mai eram tânără, iar munca era epuizantă.
În povestea de astăzi, visele și așteptările neîmplinite otrăvesc viețile unei întregi familii. O situație absurdă, dar astfel de lucruri se întâmplă. Aceasta este povestea unei bunici și a nepotului ei în România.
Fiul meu, Mihai, s-a căsătorit cu Ana acum cinci ani. La prima vedere, părea o fată fermecătoare și dulce. În plus, Ana provenea dintr-o familie bună și avea o diplomă de facultate. Nu a ascuns faptul că fusese căsătorită înainte și că își creștea singură fiul, Andrei. Andrei era întotdeauna bine crescut, politicos și părea foarte inteligent.
Ana are trei copii care au plecat de mult din casa părintească. Fiul ei cel mare trăiește în străinătate cu familia sa. A plecat de acasă la o vârstă foarte fragedă și nu și-a mai văzut mama de atunci. Doar fotografii, scrisori și urări de sărbători au rămas. Ana păstrează cu grijă totul și adesea, mai ales în serile de iarnă, le răsfoiește și le citește. „Fiule, ne este atât de dor de tine…”
Am petrecut majoritatea vieții mele muncind în străinătate. Am câștigat un trai decent, deși mi-au lipsit copiii și familia enorm. Întotdeauna mi-am amintit că fac asta doar pentru ei, pentru a le asigura o viață bună. Nimeni altcineva nu ar fi avut grijă de asta în locul meu. În ultimii ani, a devenit din ce în ce mai greu să muncesc – nu mai eram tânără, iar munca era epuizantă.
Acum doi ani, cuplul a cumpărat o casă cu ipotecă și acum o renovează încet. Au decis să nu facă economii la materiale și la salariile profesioniștilor. Bunica lui Andrei a decedat cu puțin timp înainte.
Văd clar că nepoata mea nu are nici interes, nici talent natural pentru pian. Victoria refuză să recunoască faptul că fiica ei nu vrea să continue.
