Într-o seară tensionată, fiica mea cea mare, Ioana, mi-a mărturisit că s-a simțit mereu umbrită de sora și fratele ei. Mărturisirea ei m-a zguduit din temelii și m-a forțat să-mi privesc cu sinceritate greșelile de mamă. Povestesc cu sufletul la gură despre vinovăție, neputință și speranța unei împăcări adevărate în familia noastră.
Sunt Maria, o mamă care și-a crescut singurul fiu cu toată dragostea și speranța că va fi fericit. După ce Vlad, băiatul meu, a plecat în Germania cu soția lui, am simțit cum distanța dintre noi a crescut nu doar în kilometri, ci și în suflet. Povestea mea este despre dor, vinovăție și întrebarea care mă macină: unde am greșit ca mamă?
Sunt mama a doi copii și, deși am crescut cu vacanțele la bunici ca pe o binecuvântare, copiii mei nu mai vor să stea acolo. Povestea mea e despre încercarea de a împăca dorințele lor cu nevoia mea de ajutor și tradițiile familiei. Mă lupt cu vinovăția, presiunea bunicilor și nevoia de a-mi asculta copiii.
Eu și soțul meu suntem împreună de 35 de ani. Am avut suișuri și coborâșuri, chiar am luat în considerare divorțul la un moment dat. Acum, pe măsură ce ne apropiem de pensionare, ne dorim doar pace și stabilitate. Locuim în casa noastră confortabilă cu câinele nostru drag. Dar când fiul nostru a venit cerând ajutor financiar, a trebuit să iau o decizie dificilă.
