Am trăit douăzeci de ani cu sufletul împietrit, refuzând să-i mai vorbesc Helenei, vecina mea. Un incident banal a reaprins o rană veche și a schimbat totul între noi. Acum mă întreb dacă tăcerea a fost vreodată o soluție sau doar o altă formă de suferință.
Sunt Maria, o femeie trecută de șaizeci de ani, care a crescut doi copii cu toată dragostea și sacrificiul posibil. După ce au plecat fiecare la casele lor, am rămas singură, iar viața mea s-a schimbat radical când sănătatea mi-a jucat feste și am descoperit că singurul sprijin real vine de la vecina mea, doamna Viorica. Povestea mea este despre dorul de copii, dezamăgire, dar și despre bunătatea neașteptată care poate apărea acolo unde te aștepți mai puțin.
Am trăit trei zile în întunericul unui subsol, cu speranța atârnând de un fir de ață. Singura mea salvare a fost vecina mea, Irina, care a simțit că ceva nu e în regulă când nu m-a mai văzut la plimbarea de dimineață. Povestea mea e despre singurătate, neputință și despre cât de mult contează să nu fim indiferenți unii față de ceilalți.
Sunt Irina și viața mea liniștită de la marginea Bucureștiului a fost dată peste cap de vecina mea, Mariana, care nu încetează să-mi bată la ușă neanunțată, cerând mereu câte ceva. Încerc să găsesc echilibrul între a fi o gazdă bună și a-mi proteja intimitatea, mai ales că fetele noastre sunt cele mai bune prietene. Povestea mea e despre granițele personale, curajul de a spune „nu” și frica de a nu strica o prietenie care contează pentru copiii noștri.
La un an după ce ne-am mutat, un cuplu tânăr de vârsta noastră s-a mutat în apartamentul de alături. Am devenit rapid prieteni și am început să petrecem mult timp împreună. Ne vizitam des și împărtășeam multe momente.
