Sunt incredibil de mândră de fiul meu, Andrei, și cred că este o persoană minunată. Sunt mai ales mândră pentru că l-am crescut singură. Tatăl lui, Radu, ne-a părăsit când Andrei era doar un bebeluș. A fost o perioadă dificilă, deoarece nu aveam pe nimeni care să ne ajute. Singurul lucru care mă consola era casa mică pe care am moștenit-o de la mama mea decedată.
Dar nu ne-am plâns; totul era bine pentru că nu aveam copii încă și nici nu plănuiam să avem. Acum, trei ani mai târziu, eu și soțul meu ne confruntăm cu o realitate diferită.
Nu m-am gândit niciodată că voi purta ranchiună împotriva mamei și surorii mele. Am fost crescută să fiu diferită. Dar viața s-a desfășurat în așa fel încât nu pot scăpa de sentimentul de nedreptate. Ce ar trebui să fac în această situație? Nu pot lua o decizie pe cont propriu. Am crescut într-o familie unită, dar acum totul pare diferit.
Acum două săptămâni, Andreea și soțul ei, Mihai, au sărbătorit petrecerea de casă nouă. Da, trebuie să plătească un credit ipotecar pentru următorii 15 ani și da, mai sunt multe lucruri de reparat în casă. Dar tatăl lui Mihai este ferm convins că nu ar fi trebuit să cumpere casa, temându-se că acest lucru îi va limita sprijinul financiar.
