Sunt Maria și niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge să-mi privesc nepoții doar în poze. După o ceartă dureroasă cu nora mea, am rămas singură într-o casă care răsună de tăcere, întrebându-mă unde am greșit. Dorul de glasurile lor mă macină zi de zi, iar speranța că îi voi revedea nu mă părăsește.
Sunt Radu, un tată care și-a pierdut fetele nu prin moarte, ci prin despărțirea lentă și dureroasă adusă de divorț. Povestesc despre cum, după ce am rămas singur, am simțit cum legătura cu Ana și Ilinca, fetele mele, se destramă pe zi ce trece. Între vinovăție, speranță și neputință, mă întreb dacă mai pot repara vreodată ceea ce s-a rupt între noi.
Sunt Maria, am 67 de ani și am trăit toată viața pentru copiii mei. Acum, după ce mi-am vândut casa ca să-l ajut pe fiul meu, mă simt o povară în locuința lui și a soției sale. Povestea mea este despre sacrificiu, dezamăgire și întrebarea dacă dragostea de mamă mai înseamnă ceva în lumea de azi.
Sunt Elena. Niciodată nu voi uita ziua în care nepoata mea, fără să știe cât mă va durea, mi-a spus că ai mei copii vor să mă ducă la azil. Din acel moment, am fost nevoită să-mi regândesc întreaga viață și să mă întreb dacă familia chiar mai înseamnă totul.
Sunt Elena, o mamă pensionară din București, care și-a deschis casa și inima pentru fiica ei, Irina, după divorțul acesteia. Am crezut că îi ofer un refugiu, dar am ajuns să mă simt invizibilă, redusă la rolul de bonă, bucătăreasă și portofel. Povestea mea e despre granița fragilă dintre dragostea de mamă și pierderea propriei identități.
Am crescut cinci copii cu dragoste și sacrificiu, dar acum, la bătrânețe, eu și soțul meu suntem singuri. Povestea mea este despre dezamăgirea profundă pe care o simte o mamă când familia pentru care a trăit nu mai răspunde la strigătul ei. Întrebarea care mă macină: unde se rupe legătura dintre părinți și copii?
Am acceptat să mă mut la fiica mea, sperând la apropiere și sprijin, dar am descoperit că locul meu în familie s-a schimbat. M-am simțit străină în casa copilului meu, încercând să înțeleg unde am greșit și ce înseamnă să fii mamă când nu mai ești indispensabilă. Povestea mea e o confesiune despre singurătate, dorința de apartenență și redefinirea rolului de părinte.
Mă numesc Magda și am crescut într-un sat mic din apropierea Brașovului, unde tradițiile și gura lumii cântăreau mai mult decât orice vis personal. Povestea mea este despre lupta dintre a mulțumi familia și a-mi apăra copilul, despre decizii grele, rușine, curaj și singurătate. Am ajuns să mă întreb dacă dragostea de mamă poate învinge prejudecățile și dacă merită să pierzi totul pentru a-ți salva propriul copil.
Am fost mereu fiul care a cerut, niciodată cel care a oferit. Acum, când tata are nevoie de mine, nu știu cum să-i răspund, pentru că între noi a rămas doar tăcerea și banii. Povestea mea este despre vinovăție, distanță și încercarea de a repara ceea ce pare iremediabil.
Mă numesc Irina, am 28 de ani și sunt însărcinată cu primul meu copil. În casa soțului meu, la marginea unui sat din Moldova, sunt tratată ca o servitoare, iar nevoile și visele mele nu contează pentru nimeni. Povestea mea este despre sacrificiu, singurătate și lupta pentru a fi văzută și respectată într-o familie care nu mă acceptă cu adevărat.
Sunt Elena și am crescut-o pe fiica mea singură, iar după ce a plecat să muncească în Italia, am rămas doar eu și nepotul meu, Vlad. Am crezut că îi sunt sprijin și familie, dar am descoperit că pentru el eram doar o sursă de bani. Povestea mea e despre dragoste, dezamăgire și întrebări care nu-mi dau pace.
Sunt o mamă și o bunică prinsă între dorința de a-mi ajuta fiica și nepoata și regulile stricte impuse de ginerele meu. În fiecare zi, trăiesc cu teama de a nu deranja, ascunzându-mă în propria casă, simțindu-mă tot mai invizibilă. Povestea mea este despre dragoste, sacrificiu și lupta de a nu fi considerată niciodată „prea mult”.
