În timp ce îmi privesc colegii cum își construiesc carierele și viețile personale, mă simt copleșită de responsabilități. În timp ce alții par să aibă totul sub control, eu rămân să gestionez totul singură, întrebându-mă de ce partenerul meu rămâne neimplicat.
Este esențial ca femeile să învețe să nu se piardă pe ele însele și să nu se concentreze exclusiv pe responsabilitățile familiale. Altfel, riscă să devină profund nefericite. Aceasta este povestea unei soacre care a petrecut un deceniu prioritizând nevoile nurorii sale în detrimentul propriilor nevoi.
Crescând într-un mic oraș din România, viața era simplă, dar plină de provocări. Mama mea lucra ca bibliotecară, iar tata era șofer de camion. De mică am învățat să ajut în casă. Când s-a născut fratele meu mai mic, responsabilitățile au crescut. Până când a început grădinița, eu aveam 12 ani și lucrurile au început să se schimbe în moduri pe care nu le înțelegeam.
Nu înțeleg de ce sunt așa cum sunt. Este ceva în destinul meu, sau ce? Nu sunt o persoană rea; nu am rănit niciodată pe nimeni în viața mea. Și totuși
Aveam doar 23 de ani când soțul meu m-a părăsit, lăsându-mă să-mi cresc singură fiul nostru mic, Mihai. Mihai avea doar trei ani atunci. Soțul meu a plecat pentru că nu putea face față responsabilităților vieții de familie – prefera să cheltuiască bani pe el însuși decât pe noi. Acum, ani mai târziu, relația mea cu Mihai este tensionată, iar o simplă cerere adresată nurorii mele a dus la acuzații că încerc să le distrug familia.
Mama mea mă face constant să mă simt vinovată pentru că nu pot petrece tot timpul cu ea. Plânge la telefon și se supără când nu pot fi acolo. Am 29 de ani, sunt căsătorită de cinci ani și am doi copii. În mod natural, sunt foarte ocupată majoritatea timpului. Cel mai mic copil al meu nu este încă la grădiniță, ceea ce adaugă la responsabilitățile mele zilnice.
