„Am 70 de ani și trăiesc singură. I-am întrebat pe copiii mei dacă pot să mă mut la ei, dar refuză. Nu știu cum să merg mai departe…” În multe orașe din România, singurătatea este un sentiment comun printre vârstnici. Vederea zilnică a nenumărați străini nu aduce nicio bucurie. Pentru o persoană în vârstă, aceasta este cea mai grea povară, mai ales în anii de apus ai vieții.
Înainte să împlinesc 19 ani, trăiam într-un colț uitat și izolat al României, unde singurul autobuz care circula o dată pe săptămână a fost în cele din urmă anulat. Am învățat pe pielea mea că uneori, familia nu este pentru totdeauna.
De ce? E simplu: părinții mei erau prea ocupați cu viețile lor. Nu aveau timp pentru mine. Am petrecut mult timp cu bunica și alți rude. Mi-a lipsit foarte mult să am o familie apropiată.
Crescut de o mamă singură, am știut de timpuriu că trebuie să muncesc din greu pentru a-mi asigura viitorul. Mama mea, Aria, a făcut tot ce a putut, dar povara financiară a facultății era prea mare pentru ea singură. Aceasta este povestea despre cum am pierdut legătura cu familia mea.