Am crescut în umbra fratelui meu mai mic, simțind mereu că nu sunt suficientă pentru mama mea. Povestea mea este despre dorința de a fi văzută, despre resentimentele care cresc atunci când dragostea părintească nu este împărțită egal și despre lupta de a-mi regăsi locul într-o familie care m-a făcut să mă simt invizibilă. Întrebarea care mă macină este: poate o mamă să-și iubească cu adevărat copiii la fel?
Deși cunosc dificultățile noastre financiare, părinții soțului meu prioritizează propriile lor plăceri în loc să ne ajute. Indiferența lor față de visurile noastre de stabilitate ne face să ne întrebăm despre valoarea legăturilor de familie. M-am căsătorit din dragoste, nu pentru bani, dar averea lor ar putea să ne schimbe viața.
„Nu îi datorez nimic acestui om pentru că, în cei douăzeci de ani de căsnicie, nu ne-a oferit niciodată ajutor, nici financiar, nici fizic.”
Uneori, este mai ușor să te deschizi în fața unui străin decât în fața celor apropiați. Îți deschizi sufletul, împărtășind poverile care te apasă.
Recent, unicul meu fiu, Mihai, și-a exprimat frustrarea față de mine pentru că nu îi ofer sprijin financiar. Socrii lui, care sunt înstăriți, îl ajută frecvent pe el și pe soția lui. Dar cum aș putea eu, o profesoară pensionară, să fiu comparată cu antreprenori bogați? L-am avut pe Mihai târziu în viață, la vârsta de 42 de ani, după ani de încercări alături de soțul meu decedat.
Nu m-am gândit niciodată că voi purta ranchiună împotriva mamei și surorii mele. Am fost crescută să fiu diferită. Dar viața s-a desfășurat în așa fel încât nu pot scăpa de sentimentul de nedreptate. Ce ar trebui să fac în această situație? Nu pot lua o decizie pe cont propriu. Am crescut într-o familie unită, dar acum totul pare diferit.
„Ne-a invitat să sărbătorim împreună. Locuiește la țară și a pregătit diverse delicatese. Apropo, am avut o zi de naștere minunată. Dar apoi, mama soțului ei…”
– Nu sunt acasă, sunt în concediu de maternitate. Am destui copii de care să am grijă; nu intenționez să mă ocup de copilul altcuiva. O mamă ar trebui să își crească propriul copil.
O luptă neîncetată pentru cine este mai bun, mai rapid și mai eficient. Când eram copil, de ziua mea de șapte ani, bunica ne-a dat amândurora rochii identice.
Crescând, am păstrat resentimente pentru că tatăl meu, Florin, ne-a părăsit pe mama și pe mine pentru o altă femeie. Am crezut întotdeauna asta până când am descoperit că din această uniune a rezultat o soră vitregă, Nadia. Ceea ce a început ca o conexiune plină de speranță s-a dezvoltat curând într-o poveste de dezamăgire.
„Mama tatălui meu niciodată nu m-a considerat ca și cum nu aș fi rudă cu ea,” se plânge Victoria prietenei sale, Ioana. „Imaginează-ți cum este asta.”
