Sunt Radu, tatăl lui Vlad, și povestesc despre cum familia și prietenii s-au îndepărtat de noi după ce fiul meu a făcut o greșeală gravă. Am rămas singur, prins între rușinea publică, vinovăție și dragostea de părinte care nu poate renunța. Între zidurile reci ale apartamentului nostru, am învățat ce înseamnă să lupți cu prejudecățile și să cauți speranță acolo unde nu mai pare să existe.
Mă numesc Viorica și, după ani de muncă grea în Italia, am revenit în România cu speranța de a-mi regăsi familia. Am descoperit însă că, deși le-am oferit copiilor mei tot ce am avut mai bun, nu mai există loc pentru mine în viețile lor. Acum mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost și dacă mai pot repara ceva.
Mă numesc Doru și am crezut mereu că pot cumpăra liniștea familiei mele cu bani. Abia când fetele mele, Ana și Cătălina, au început să se îndepărteze una de alta din cauza ajutorului financiar pe care îl ofeream, am înțeles cât de mult am greșit. Acum, privind la prăpastia dintre noi, mă întreb dacă mai pot repara ceva din ce am distrus fără să-mi dau seama.
Sunt Radu, și povestea mea începe într-un salon de spital, cu privirea pierdută în tavanul alb și rece. Am ajuns aici după un accident vascular cerebral, iar când a venit ziua externării, am aflat că nimeni din familie nu vrea să mă ia acasă. Între zidurile reci ale spitalului, am fost nevoit să-mi înfrunt trecutul, greșelile și să înțeleg ce înseamnă cu adevărat singurătatea.
Totul s-a schimbat în ziua în care sora mea, Irina, a cerut să vindem casa părintească pentru a-și cumpăra un apartament în București. De atunci, relația noastră s-a destrămat, iar familia noastră nu a mai fost niciodată la fel. Povestea mea este despre cum lăcomia și neînțelegerile pot ruina legăturile de sânge.
Am crescut cu amintirea unui tată absent, purtându-i ochii și gesturile, dar fără să-i simt vreodată prezența. După ani de tăcere, l-am întâlnit din nou, doar ca să descopăr că nici măcar ziua mea de naștere nu-i mai spunea nimic. Povestea mea e despre dor, așteptări neîmplinite și întrebarea dacă sângele chiar înseamnă familie.
Totul a început într-o seară rece de noiembrie, când am strigat la soțul meu cuvinte pe care nu le pot lua înapoi. Am plecat din casă, lăsându-mi fiica și soțul în urmă, convinsă că fericirea mă așteaptă altundeva. Astăzi, după ani de luptă cu vina și încercări de a repara relația cu fiica mea, mă întreb dacă o familie abandonată poate fi vreodată recuperată.
După divorțul fiului meu, am încercat să-l apăr când nora mea a cerut casa și mașina. Acum, sunt interzisă să-mi văd nepoții, iar sufletul meu e sfâșiat între dreptate și dor. Povestea mea e despre cât de greu e să alegi între familie și adevăr, când orice alegere pare să aducă doar suferință.
Fiul meu cel mare era mândria și bucuria mea. Când s-a căsătorit, am realizat că nu mă voi înțelege cu nora mea, dar am încercat să nu mă amestec în viața lor. Cu toate acestea, lucrurile au luat o întorsătură neplăcută.
