Am pierdut legătura cu copiii mei după ce ne-am mutat din orașul natal, iar conflictele dintre mine și soțul meu au lăsat răni adânci în sufletele lor. Încerc să găsesc curajul și cuvintele potrivite pentru a reface punțile arse, dar mă tem că e prea târziu. Povestea mea e despre vinovăție, speranță și dorința de a repara ceea ce am stricat.
A fost întotdeauna un elev de nota zece, dar nu datorită intelectului sau cunoștințelor sale. În schimb, a folosit viclenia pentru a-și fermeca profesorii. Fie că ajuta la curățenia clasei sau ridica cărțile căzute, știa cum să se facă indispensabil.
Fiul nostru, Andrei, a terminat recent studiile. A urmat cursuri de seară, care nu au fost deloc ieftine. Timp de cinci ani, ne-am strâns cureaua pentru a-i oferi educația la care visa, ceea ce, fără îndoială, îi va permite să trăiască demn în viitor. Când Andrei a adus acasă diploma, a anunțat că acum angajatorii se vor întrece pentru el și că dorea să se mute pentru a-și începe viața independentă. Cu toate acestea, se aștepta ca noi să acoperim costurile noii sale situații de locuit. După ce a auzit refuzul nostru, reacția lui a fost departe de a fi înțelegătoare.
Fiul nostru a descoperit în viața adultă că a fost adoptat. Credeam că va fi recunoscător pentru viața pe care i-am oferit-o, dar în schimb, acum navigăm prin furtuna resentimentelor sale.
