Până la vârsta de trei ani, am crezut că numele meu era „Dovlecel.” De ce? Pentru că așa mă numea tatăl meu. Pe măsură ce am crescut și am devenit adolescentă, acest apelativ afectuos a căpătat o altă semnificație, pe măsură ce am început să văd complexitățile comportamentului tatălui meu.
„Nu am vorbit cu tata de patru luni,” spune Ioana, în vârstă de treizeci și opt de ani. „L-am blocat peste tot, l-am pus pe lista neagră și, cel mai important, am încetat să-l mai ajut financiar… Acum îi plătesc doar chiria și o dată pe lună îi comand alimente de bază precum orez, ulei de gătit și zahăr. Atât. Trebuie să plătească singur pentru restul.”
Andrei și prima lui soție au fost căsătoriți timp de 12 ani și au avut două fiice. Când s-au născut copiii, soția lui și-a dedicat tot timpul lor, lăsându-l pe Andrei să se simtă neglijat. Își iubea fiicele, dar se simțea rănit că soția lui nu-l mai vedea ca pe un bărbat. Au trăit în camere separate timp de câțiva ani, și apoi
Căsătorit cu prima mea soție, Nora, timp de peste un deceniu, am avut două fiice, Emma și Ellie. Pe măsură ce copiii au apărut, atenția Norei s-a concentrat în totalitate asupra lor. Îmi iubesc profund fiicele, dar m-am simțit marginalizat deoarece Nora nu mă mai vedea ca partenerul ei. După ani de trăit ca și cum am fi fost colegi de cameră, căsnicia noastră s-a încheiat, iar acum fiicele mele par distante.
