Întotdeauna am fost liantul familiei mele, cea care a aplanat conflictele și a pus pe toți mai presus de sine. Dar nimeni nu a văzut vreodată cât de greu mi-a fost să port această povară, cât de mult am tânjit să fiu și eu ascultată, nu doar să ascult. Povestea mea este despre epuizare, nevoia de recunoaștere și curajul de a cere, în sfârșit, ajutor.
După moartea soțului meu, am rămas singură într-o liniște apăsătoare. Fiica mea, Ana, mi-a propus să mă mut la ea și la familia ei, dar apropierea de ei m-a speriat mai mult decât singurătatea. Povestea mea este despre frica de a fi o povară, despre distanțele invizibile dintre generații și despre curajul de a-ți găsi locul într-o lume care nu mai e a ta.
Avem un fiu de patru ani. De îndată ce a împlinit trei ani, am început să caut intens un loc de muncă pentru că firma la care lucram înainte de concediul de maternitate m-a rugat să plec. Situația cu grădinița nu era nici ea mai bună.
În plus, trebuie să am grijă de curte, să hrănesc animalele, să aduc apă de la fântână și să aprind soba… Când vin rudele în vizită, totul trebuie adus din pivniță.
