Încă de mică am simțit că trebuie să fiu stâlpul familiei, în timp ce mama și-a dedicat viața fratelui meu, Rareș. Acum, când mama e bolnavă și singură, toate responsabilitățile au căzut pe umerii mei, iar Rareș e mereu prea ocupat să ajute. Povestesc despre durerea de a fi mereu în umbră, despre sacrificiile nevăzute și despre întrebarea care mă macină: cât mai pot duce?
Mă numesc Irina și am crescut mereu în umbra fratelui meu mai mic, Rareș, simțind cum dragostea mamei se îndreaptă aproape exclusiv către el. Povestea mea este despre lupta cu gelozia, dorința de a fi văzută și acceptată, dar și despre răni adânci care nu se vindecă ușor. Îmi deschid sufletul pentru a vă arăta cât de mult poate cântări lipsa de recunoaștere într-o familie românească.
Încă de mică, am simțit că nu sunt văzută cu adevărat de tatăl meu, care își revărsa toată dragostea asupra fratelui meu vitreg, Vlad. Mama încerca mereu să mă aline, dar golul din sufletul meu creștea cu fiecare zi în care eram ignorată. Povestea mea este despre dorința de a fi iubită egal, despre răni nevindecate și despre lupta de a-mi găsi locul într-o familie care părea să nu mă vadă.
În inima unui cartier liniștit din România, Mihai își răsfață fiul, Andrei, dintr-o relație anterioară, în timp ce fiica sa cu Ana, Maria, se simte invizibilă. În ciuda eforturilor Anei de a repara dinamica familiei, favoritismul lui Mihai adâncește prăpastia, lăsând răni emoționale care s-ar putea să nu se vindece niciodată.
Ieri, stăteam pe verandă cu vecina noastră, doamna Popescu, și plângea cu sufletul la gură. Ne-a spus că se simte atât de tristă și că vrea să se mute voluntar într-un azil de bătrâni. Totul din cauza cuvintelor fiului ei. L-a crescut singură după ce soțul ei a murit devreme. A trebuit să se descurce cu totul de una singură. Merită menționat că fiul doamnei Popescu a crescut și a devenit un tânăr răsfățat și cu pretenții. Încă din copilărie.
„Ca orice femeie, am visat întotdeauna la o familie fericită și puternică. Sunt căsătorită de 10 ani și, de-a lungul acestor ani, mi-am jucat perfect rolul de soție – mereu sprijinindu-mi soțul care aduce banii acasă,” spune Andreea. „Am făcut tot ce am putut pentru a ne îmbunătăți viața în orice fel. Am vrut ca locuința noastră să fie plăcută, frumoasă și confortabilă. Dar…”
Povestea cititoarei noastre, Andreea din București. „M-am trezit într-o situație foarte neplăcută. Nu vreau să am grijă de tatăl meu bolnav și am motive personale pentru asta. Nu sunt pregătită să explic fiecărui membru al familiei de ce plănuiesc să-l plasez pe tatăl meu într-un azil. Acum, sunt sub o presiune serioasă din partea tuturor rudelor mele (apropiate și îndepărtate). Tatăl meu a vrut să scape de mine. Acum am 35 de ani…”
Cred că o mamă ar trebui să își iubească copiii în mod egal. Cum poate o mamă să favorizeze un copil și să-l neglijeze pe celălalt? Din păcate, este posibil. Propria mea fiică este un exemplu clar al acestui lucru. Fiica mea, Andreea, este o femeie mândră care a ieșit doar cu bărbați din familii înstărite. Și-a ales un soț care era un avocat de succes. Acum, mă tem că va trebui să o iau pe nepoata mea în grijă.
A început să acorde atenție doar după divorț. Acum vrea să se conecteze și se întreabă de ce comunicăm ca niște străini, deși este vina lui.
„Ca orice femeie, am visat întotdeauna la o familie fericită și puternică. Sunt căsătorită de 10 ani și, de-a lungul acestor ani, mi-am jucat perfect rolul de soție – mereu sprijinindu-mi soțul care aduce banii acasă,” spune Andreea. „Am făcut tot ce am putut pentru a ne îmbunătăți viața în orice fel. Am vrut ca locuința noastră să fie plăcută, frumoasă și confortabilă. Dar…”
Ne-am căsătorit acum trei ani, iar acum fiica noastră are 18 luni. Comunicăm foarte puțin – soțul meu are propria lui viață, iar eu pe a mea. Deși obișnuiam să fim apropiați, lucrurile s-au schimbat drastic.
Am înconjurat curtea și l-am găsit lângă gard, în spatele tufișurilor. Fiul meu plângea și își ascundea fața de mine. Când m-a văzut, a început să plângă și mai tare. M-am așezat lângă el.
