M-am întors acasă după o zi grea și mi-am găsit fiica, Irina, plângând pe canapea. Nu aveam de unde să știu că acel moment avea să schimbe totul în familia noastră. Povestea mea este despre cum, orbit de mândrie și teamă, mi-am pierdut fiul, dar am primit o șansă la iertare.
Povestea mea începe cu o ceartă aprinsă la masa de Paște, când bunica mea, Viorica, se lăuda cu realizările mele, deși abia mă cunoștea cu adevărat. Am crescut simțindu-mă mereu un trofeu în poveștile ei, dar niciodată un nepot iubit cu adevărat. Între mândria ei exagerată și nevoia mea de afecțiune reală, am ajuns să mă întreb dacă familia înseamnă doar aparențe sau și sinceritate.
Nu conta ce lăuda, atâta timp cât se simțea ca o regină. Această femeie era convinsă că este cea mai bună gazdă, bucătăreasă, femeie și angajată.
Nu am vrut să-i spun fostului meu soț din mândrie. Am crezut că, de vreme ce ne-am despărțit, ar trebui să mergem fiecare pe drumul nostru. Dar, pe măsură ce timpul trecea, ecografia a dezvăluit că voi deveni mamă.
