Sunt Ana, mamă a patru copii din două căsnicii. După zece ani de căsnicie cu Vlad, am descoperit că îi iubea mai mult pe copiii noștri comuni decât pe cei din prima mea căsătorie. Povestea mea este despre trădare, durere, dar și despre cum am reușit să ne regăsim ca familie.
Am crescut-o pe Ilinca ca pe fiica mea, deși nu ne lega sângele. Am crezut că dragostea și răbdarea pot construi o familie adevărată, dar trădarea ei mi-a sfâșiat sufletul. Acum mă întreb dacă legăturile de sânge sunt mai puternice decât orice sentiment și dacă trecutul poate fi vreodată uitat cu adevărat.
Într-o noapte de iarnă, viața mea s-a prăbușit când soția mea, Irina, a dispărut fără urmă, lăsându-mă singur cu fiica noastră, Ana. Diagnosticul crunt al Anei a scos la iveală un secret pe care nu l-aș fi bănuit niciodată: nu eram tatăl ei biologic. Povestea mea este despre trădare, suferință și încercarea de a regăsi dragostea pentru un copil care, deși nu-mi poartă sângele, mi-a fost întotdeauna sufletul.
Am crescut mereu simțindu-mă invizibil în propria familie, mereu comparat cu fratele meu mai mare, Radu. Încercările mele de a-mi găsi locul și de a fi iubit pentru cine sunt au fost mereu umbrite de așteptările părinților și de succesele lui Radu. Acum, adult fiind, mă întreb dacă voi reuși vreodată să mă iubesc cu adevărat, după o viață întreagă trăită în lipsa iubirii necondiționate.
Într-o seară ploioasă de noiembrie, în București, am simțit cum distanța dintre mine și fiul meu, Vlad, devine de netrecut. Relația noastră s-a răcit din cauza influenței norei mele, Irina, iar fiecare încercare de apropiere pare să adâncească prăpastia. Povestea mea este despre dor, vinovăție și speranța că dragostea de mamă poate vindeca răni adânci.
