Sunt Ioana și viața mea s-a împărțit mereu între grijile pentru fiul meu și responsabilitatea față de tatăl meu vitreg, Ilie. Între oraș și sat, între copilărie și bătrânețe, am fost prinsă într-o luptă cu vinovăția, neputința și dragostea. Povestea mea este despre alegeri imposibile, despre familie și despre ce înseamnă să nu poți mulțumi pe toată lumea.
M-am trezit prinsă între două femei pe care le iubesc, mama mea și soacra mea bolnavă. O ceartă aprinsă cu mama mi-a dat lumea peste cap, iar acum mă lupt cu vinovăția și cu dorința de a face ceea ce este corect. Povestea mea este despre sacrificiu, familie și alegeri imposibile.
Ieri, stăteam pe verandă cu vecina noastră, doamna Popescu, și plângea cu sufletul la gură. Ne-a spus că se simte atât de tristă și că vrea să se mute voluntar într-un azil de bătrâni. Totul din cauza cuvintelor fiului ei. L-a crescut singură după ce soțul ei a murit devreme. A trebuit să se descurce cu totul de una singură. Merită menționat că fiul doamnei Popescu a crescut și a devenit un tânăr răsfățat și cu pretenții. Încă din copilărie.
Relația noastră a fost întotdeauna complicată. Părinții mei aveau deja peste patruzeci de ani când m-am născut, și cred că această diferență de vârstă și-a spus cuvântul. De îndată ce am avut ocazia să plec, am făcut-o. Viața cu prietenii mei era mai atrăgătoare și nu voiam să fiu o povară pentru părinții mei în vârstă. Nu pot spune că am avut o relație rea, nu. Dimpotrivă, ea a fost întotdeauna
Am o prietenă pe nume Maria. Are 45 de ani. Întotdeauna a crezut că persoanele în vârstă trebuie respectate și adesea îi critica pe cei care se plângeau de rudele lor îmbătrânite. Îi numea pe acești oameni fără inimă. „Ce au nevoie persoanele în vârstă? Doar să le faci niște terci de ovăz, să le servești, să zâmbești – asta e tot!” Dar soarta avea o lecție pregătită pentru ea. Într-o zi, i-am cerut Mariei să aibă grijă de tatăl ei
Îmi amintesc cu claritate ziua în care mătușa mea, sora mamei, a dus-o pe bunica noastră bolnavă la ea acasă. Cuvintele pe care ni le-a spus au fost dureroase și de neuitat. A ținut discursuri grandioase care ar fi putut fi scrise într-o carte de citate. Mătușa nu era foarte amabilă. Ne-a insultat în diverse moduri. În esență, era vorba despre cum noi, cei nerecunoscători, voiam să o plasăm pe biata noastră bunică fragilă într-un azil de bătrâni.
Fratele meu a decis că, într-un fel sau altul, casa tatălui nostru va fi a lui. Mă presează să-l iau pe tata la mine pentru a avea casa doar pentru el. Nu vreau, dar situația scapă de sub control.
Dacă eu și soțul meu nu am fi intervenit, soacra mea ar fi petrecut iarna într-un șopron înghețat. În cele din urmă, am tăiat orice legătură cu Andrei și Alina. Ei încă cred că nu au făcut nimic greșit.
„Nu îi datorez nimic acestui om pentru că, în cei douăzeci de ani de căsnicie, nu ne-a oferit niciodată ajutor, nici financiar, nici fizic.”
Doamna Maria era pe drum să-și ia nepoata, simțind un moment rar de bucurie. Zâmbea în timp ce pantofii ei făceau clic pe trotuar, amintindu-i de zilele tinereții. Motivul fericirii ei era că reușise în sfârșit să obțină un mic apartament în oraș. Era un loc modest, cu o cameră, dar era luminos și suficient de spațios pentru nevoile ei. Economisise cu sârguință aproape doi ani, deoarece banii din vânzarea casei rurale erau suficienți doar pentru a acoperi o parte din costuri.
Îmi amintesc clar ziua în care mătușa mea, sora tatălui meu, a decis să-l ia pe tatăl meu bolnav în casa ei. Cuvintele pe care ni le-a spus au fost dure și de neuitat. A ținut discursuri grandioase care ar fi putut fi înregistrate într-o carte de citate memorabile. Mătușa mea nu era deosebit de amabilă. Ne-a insultat în diverse moduri, acuzându-ne că vrem să-l abandonăm pe bietul nostru tată fragil.
„Cred că ar fi cel mai bine să ne vindem casele și să cumpărăm una mare pentru toată familia,” a sugerat Mihai. „Tată, nu pot face asta. Aici am locuit cu mama ani de zile,” a răspuns Ana.
