Acum douăzeci de ani, doamna Carolina era mândră de viitoarea ei noră: „Este minunată!” spunea doamna Carolina tuturor. „A absolvit facultatea, predă engleză la școală. Poate călători oriunde. E ciudat că s-a îndrăgostit de fiul meu—el e mecanic auto, autodidact, dar ce…”
Unii ar putea spune că sunt de modă veche. Prietenii și cunoștințele noastre au opinii mixte despre ce s-a întâmplat, așa că vreau să împărtășesc povestea noastră. Eu și soțul meu avem propria noastră casă în suburbii. Avem o regulă simplă: casa noastră este casa ta. Întotdeauna primim oaspeții cu brațele deschise. În casa noastră, avem chiar și o cameră de oaspeți separată.
Ne-am petrecut întreaga viață într-un mic sat rural, administrând o fermă de familie modestă. Eu lucrez ca învățătoare la școala primară locală, iar soțul meu este mecanic.
Afară, o tânără îl aștepta… Cât de greșit am fost! În visele, dorințele și credințele mele. Noi, femeile, suntem dependente de asta. Când am rămas însărcinată, întreaga mea lume s-a prăbușit. Dar nu aveam nimic să-mi reproșez. Fiecare își alege propriul drum: am născut fără soț, iar fostul meu și-a găsit pe altcineva. Nici el, nici
Doamna Liliana, de mult pensionată, își petrece zilele privind pe fereastră, meditând la viețile copiilor ei adulți, Nicolae, Bogdan și Elena. Oare vor veni să o viziteze de ziua ei, sau măcar o vor suna? Se pare că sunt prea ocupați pentru a petrece timp cu mama lor în vârstă. „Îmi amintesc când soțul meu m-a lăsat cu trei copii. El nu voia…”
Da, încă nu pot să te numesc pe nume. Rămâi femeia care a încercat să-mi fure soțul, pe Mihai, și tatăl copiilor mei. Da, Mihai a fost prost să se fi „îndrăgostit” de tine, dar aceasta nu este despre el — este despre TINE. Tu ești cea care a pierdut. În ochii mei (și în ochii multor alții), nu ești decât un capitol dureros în istoria familiei noastre.
După 35 de ani de căsnicie, soțul meu și cu mine ne confruntăm cu un divorț. Eu am 62 de ani, el are 68. Credeam că suntem fericiți împreună… În Ajunul Anului Nou, ca de obicei, copiii noștri și-au lăsat câinele la noi și au plecat să sărbătorească. Soțul meu, plictisit de lunga sărbătoare, a decis că vrea să viziteze mormântul părinților săi, și atunci totul s-a schimbat.
După ce soțul meu a decedat acum patru ani, mi-am găsit alinarea în copiii, nepoții și micuța mea grădină. Vreau să fie clar că petrec jumătate din an locuind aici.
În România, vârsta tipică de pensionare variază între 63 și 65 de ani, marcând tranziția către ceea ce mulți consideră „anii de aur”. Totuși, acest lucru nu înseamnă că viața fiecărui pensionar este plină de ușurință și sprijin din partea familiei. Această poveste explorează peisajul emoțional al unui pensionar care decide că este timpul să le dea o lecție copiilor săi nepăsători.
Timp de trei ani, au trăit împreună, încercând să creeze o aparență de familie. Elena a făcut tot posibilul să gestioneze gospodăria și să-și sprijine companionul în toate modurile, în timp ce George, în ciuda eforturilor sale, s-a confruntat cu provocări care au dus la consecințe neprevăzute.
Recent operată, procesul ei de recuperare a fost lung. A suferit după o operație majoră, dar a rămas rezilientă. Cu toate acestea, fiica ei și ginerele au lăsat copilul la ea și au plecat din oraș.
Fiica mea, Andreea, și cu mine am stat împreună, cu lacrimi curgând pe obraji. Amândouă am fost abandonate. Ea de iubitul ei, Vlad, și eu de soțul meu, Adrian, toate în decurs de câteva zile. Au fost lași. Nici măcar nu au avut curajul să ne înfrunte. Andreea a primit un mesaj pe rețelele sociale. Eu am primit un SMS. Un SMS! După 25 de ani de căsnicie. Un mesaj patetic. Nici măcar nu am meritat o conversație. Adrian a venit acasă două ore mai târziu.
