Sunt Elena și povestea mea începe într-o seară ploioasă, când am realizat că fiul meu, Vlad, nu mai este același băiat care îmi aducea flori de câmp. De când s-a căsătorit cu Irina, simt că mă îndepărtează cu fiecare zi, iar orice discuție se transformă într-o luptă surdă între trecut și prezent. Încerc să găsesc o cale să nu-l pierd, dar nu știu dacă mai există loc pentru mine în viața lui.
Există o vorbă, „Ochii care nu se văd, se uită.” Îmi amintesc adesea de acest lucru după conversațiile cu mama mea. Pare că a uitat că are o fiică, nu doar un fiu. Cel puțin, așa se comportă. După ce am terminat liceul, am plecat din micul nostru oraș. Nu vedeam niciun viitor pentru mine acolo, așa că mi-am făcut bagajele și am plecat.
Locuind în același complex de apartamente, Rubina era mai mult decât o vecină; era un far de speranță și sprijin. Când mama mea s-a îmbolnăvit, Rubina a fost stânca noastră, oferindu-și timpul și îngrijirea fără oboseală. Dar pe măsură ce timpul a trecut, situația a luat o întorsătură pe care niciunul dintre noi nu o putea anticipa, provocând esența însăși a dragostei materne.
