Într-o seară ploioasă, stau la masa din bucătărie și mă uit la poza veche cu fiul meu, Vlad, simțind cum mă apasă regretul anilor trecuți. Povestea mea e despre sacrificii, vise uitate și dorința de a fi mai mult decât mama și bunica pe care toți o cunosc. Îmi pun întrebarea dacă nu cumva am uitat să trăiesc pentru mine însămi, iar răspunsul doare mai mult decât aș fi crezut vreodată.
Încercările repetate ale unui tată de a se alătura familiei sale în vacanțe sunt întâmpinate cu indiferență. Eforturile sale de a se conecta cu copiii și de a crea amintiri durabile par a fi în zadar.
Persoanele în vârstă poartă adesea o vulnerabilitate atât de emoționantă, cât și profundă. La fel ca în tinerețea lor, tânjesc după bunătate și îngrijire, însă uneori le este greu să-și exprime nevoile sau nu își pot permite cele mai simple conforturi. Această poveste se desfășoară pe măsură ce o bătrână face o cerere simplă, doar pentru a întâlni un răspuns care îi lasă o amprentă indelebilă pe inimă.
