Mă numesc Mariana și de douăzeci de ani muncesc în Italia, trimițând bani acasă pentru cele două fiice ale mele din România. Am crezut mereu că sacrificiul meu le va aduce fericire și apropiere, dar astăzi mă simt străină în propria familie, redusă la rolul de portofel ambulant. Povestea mea e despre dor, dezamăgire și speranța că dragostea de mamă poate învinge distanța și timpul.
Relația mea cu mama a fost diferită de cea a majorității. M-am născut când părinții mei erau în jurul vârstei de patruzeci de ani, iar această diferență de vârstă și-a lăsat amprenta. Mutarea ei la mine părea să fie decizia corectă, dar rapid a devenit o decizie pe care am regretat-o.
De săptămâni întregi, Cristian încerca să o convingă pe soția sa, Alina, să se mute cu el în Cluj pentru oportunități de muncă mai bune. Știa că rămânând în micul lor oraș natal din Oltenia nu le va permite să își permită propria casă. Mai mult, fiica lor, Ioana, creștea și în curând va trebui să meargă la școală, ceea ce însemna cheltuieli mai mari. Cristian nu putea suporta gândul de a fi departe de tânăra sa soție, nici măcar pentru o clipă.
