Astăzi am simțit pe pielea mea ce înseamnă să fii invizibil într-un oraș care nu te mai vede. Am încercat să rezolv o problemă banală la bancă, dar fiecare pas a fost o luptă cu uși grele, priviri grăbite și lipsa unui loc unde să-mi trag sufletul. Povestea mea nu e doar despre mine, ci despre toți cei care, odată cu vârsta, devin prizonieri ai indiferenței.
Numele meu este Mirela și întreaga viață am luptat cu prejudecățile legate de aspectul și originea mea. Cel mai greu mi-a fost când, chiar în fața propriului copil, mi s-a spus că nu sunt mama lui, ci doar bona. Povestea mea este despre durere, lupta pentru demnitate și întrebarea: cine suntem cu adevărat în ochii celorlalți?
Mă numesc Larisa și nu voi uita niciodată noaptea în care am fost dată afară de la balul de absolvire pentru că am purtat o rochie cu flori. Am stat plângând pe trotuarul rece, sunând-o pe cea mai bună prietenă, simțindu-mă trădată și rușinată. Acea noapte m-a învățat cât de greu este să fii diferit într-un oraș mic, dar și cât de mult contează să găsești puterea în tine și sprijinul în familie.
Sunt Mirela, mamă a trei copii, și am simțit pe pielea mea cum prejudecățile pot rupe sufletul unei familii. Din cauza tatuajelor mele, am fost exclusă de la școala copiilor și respinsă de la locuri de muncă, deși tot ce-mi doresc este să le ofer un viitor mai bun. Povestea mea e despre lupta cu mentalitățile închise, despre rușine, curaj și speranță.
